Într-o
clipită a trecut acest an. Simt că dacă întind mâna, ating zilele
asfințite. Un om mi-a trimis cerere de prietenie pe Facebook fix anul
trecut și apoi un mesaj de mulțumire. Pentru un moment, când am revăzut
mesajul, m-am simțit acolo, în 2017, ca și cum nimic din acest an nu
s-ar fi întâmplat. De parcă ar fi posibil. Deși până la urmă, multe
lucruri care păreau imposibile cândva, existând doar în imaginația
câtorva oameni, acum sunt posibile.
Drumul pe care-am mers în aceste ultime 11 luni și 20 de zile a fost drumul încercărilor și al unei dezamăgiri, una dintre acelea care de-abia te lasă să adormi noaptea și dimineața, la trezire, e acolo prezentă, în prima clipire, în primul gând. Dar apoi faci o mișcare și amintirea ei se atenuează. Ca și cum ai stinge lumina. Numai că în loc s-o stingi, o aprinzi cu alt început. Atâtea emoții. Ca în fiecare început!
Ce-am mai citit, printre rânduri, gânduri, începuturi și în tot mai puțin timp liber:
Foarte bună scrierea Anei Barton, Nemuritorii de rând. Îi spun scriere pentru că mi se pare că acoperă mai bine ce scrie Ana acolo. Scriere ca-n viață. Că de n-ar fi, nu s-ar povesti. Și scrie Ana : Dacă ne despuiem de tot ce avem și rămânem în ce suntem, vedem limpede că bunătatea e singura putere a omului care transcende această lume. Nu ne naștem cu știința iubirii, ci avem de muncă toată viața(...)asta dacă nu ne speriem și nu obosim(...). Eu o iubesc pe Ana(poate se sperie și-mi dă block pe feisbuc. Mai scrie Ana: La capătul drumului, nu contează decât ce-ai dăruit. Și: În timp ce ierți, habar n-ai că asta faci. Ierți de-a-n boulea. Când ai terminat de iertat, ești dintr-odată mai ușor și nu știi de ce. N-are cum să nu-ți placă Ana. E de găsit aici
Sapiens. Scurtă istorie a omenirii, de Yuval Noah Harari. Doamne(care doamne, nu știu, probabil niște doamne care au studiat ceva Istorie), ce carte! M-a dat pe spate. E o poveste sclipitoare, una adevărată, a istoriei, a omului. Mi-aș fi dorit să am un profesor care să vorbească așa despre evoluția omului în timp. Care evoluție nu prea e evoluție la nivelul pe care credem că l-am atins noi în prezent. Unde proștii se cred genii iar istetii au tot felul de nesiguranțe care nu se prind cu...ac de siguranță.
Alegerea Sofiei. William Styron. Tulburător roman. Nu știu cum de nu l-am studiat. Nu știu cum de l-am citit de-abia acum. Cărțile, ca oamenii. Ne scapă...Unele ne dezamăgesc doar pentru a descoperi altele, bune. Bune de tot. "Ca tifosul, omul poate păstra o viață întreagă toxina vinovăției". Sunt recenzii cu grămada pe net, e un film cu Meryl Streep interpretând-o pe Sophia, rol pentru pentru care a luat Oscarul, sunt zeci de păreri în legătură cu această carte, eu spun doar atât: Holocaust, alegeri, vinovăție, nebunie. Viață. Nu e de citit în această perioadă, când copiii cântă colinde despre posibilitatea oamenilor de-a fi mai buni. La film n-am curaj să mă uit. "On peut souffrir, dar și suferința are o limită".
Dincolo de iarnă, de Isabel Allende, povestea unui cuplu matur, a unor oameni care găsesc iubirea după 60 de ani. Frumos. Te face să crezi că e posibil. O suită de povești care se întrepătrund.
Am mai citit pe fugă Essays in love, de Alain de Botton și nu prea pe fugă Arta fericirii, Dalai Lama, un om care ne spune simplu că cea mai bună cale de a păstra amintirea unui om, cea mai bună metodă de a-i cinsti amintirea este să încerci să-i îndeplinești dorințele. Și nici Dalai Lama, pe care îl văd pe instagram zâmbind mai mereu, n-a fost scutit de suferințe. Dar suferințele sunt parte inevitabilă a vieții. Iar viața e schimbare.
Cu uimire am citit Un pământ nou de Eckhart Tolle. Nu pentru că ar spune lucruri noi, ci pentru felul în care le spune, pentru căldura și echilibrul cu care le spune. Auzi la el: Atunci când nu mai simți viața căreia îi aparții, e foarte probabil că vei încerca să-ți umpli viața cu lucruri. Mulți oameni în jurul meu, pe raionul unde lucrez încearcă să-și umple viața pe care mi-o prezintă ca fiind a lor și adevărată, cu minciuni, cu lucruri, cu aur, cu calități pe care cred ei că le-aș aprecia. Cu oameni pe care, chipurile, i-ar cunoaște și asta le-ar aduce valoare. Adică, prin cuvintele lui Tolle: Încă nu am suficient(lucruri, oameni) este egal cu încă NU SUNT suficient.
A mai durut. Una. Alta. Iar printre ele am citit Autoportretul scriitorului ca alergător de cursă lungă, În căutarea oii fantastice(am scris aici) și Pădurea Norvegiană de Haruki Murakami, Curajul de-a fi tu însuți de Jacques Salome, Destin, libertate și suflet, Osho. Referitor la Osho, atât de controversat, cred că se poate spune simplu că trebuie să faci, dacă vrei să faci, ce zice popa, nu ce face popa. Fiecare cu nebunii lui. Nu te îngrijora, pentru că ceea ce dispare merită să dispară. Nu are rost să te agăți de așa ceva, nu îți aparține, nu ești tu. A pune întrebarea înseamnă a-ți arăta rănile. Și pentru asta e nevoie de curaj. Nu știu ce-i aparține lui și ce-mi aparține mie.10-mami. A scris și Andre cu mine și mi-a dat notă. Modestie. La câtă lume mai citește ce scriu eu, nici n-o să se observe.
Pe drumul pe care-am mers în 2018 am început cărți pe care nu le-am terminat dar o să scriu despre ele în altă postare. Au fost și prietenii care s-au terminat brusc, după ani și ani. Dar dacă nu se mai potriveau cu protagoniștii poveștii...nu putea fi alt final. N-o să mai vorbesc despre asta tocmai fiindcă alte prietenii le-au luat locul. Exact când nu mai credeam.
Dacă nu revin cu andreismele de noiembrie și decembrie ale adoratei care se teme mereu de apariția unui viitor frățior, urez puținilor dar celor mai buni cititori de blog Alice c'est moi să fie buni cu ei și cu ceilalți, să se iubească și să dăruiască tot ce-au mai bun, indiferent în ce domeniu lucrează.
Drumul pe care-am mers în aceste ultime 11 luni și 20 de zile a fost drumul încercărilor și al unei dezamăgiri, una dintre acelea care de-abia te lasă să adormi noaptea și dimineața, la trezire, e acolo prezentă, în prima clipire, în primul gând. Dar apoi faci o mișcare și amintirea ei se atenuează. Ca și cum ai stinge lumina. Numai că în loc s-o stingi, o aprinzi cu alt început. Atâtea emoții. Ca în fiecare început!
Ce-am mai citit, printre rânduri, gânduri, începuturi și în tot mai puțin timp liber:
Foarte bună scrierea Anei Barton, Nemuritorii de rând. Îi spun scriere pentru că mi se pare că acoperă mai bine ce scrie Ana acolo. Scriere ca-n viață. Că de n-ar fi, nu s-ar povesti. Și scrie Ana : Dacă ne despuiem de tot ce avem și rămânem în ce suntem, vedem limpede că bunătatea e singura putere a omului care transcende această lume. Nu ne naștem cu știința iubirii, ci avem de muncă toată viața(...)asta dacă nu ne speriem și nu obosim(...). Eu o iubesc pe Ana(poate se sperie și-mi dă block pe feisbuc. Mai scrie Ana: La capătul drumului, nu contează decât ce-ai dăruit. Și: În timp ce ierți, habar n-ai că asta faci. Ierți de-a-n boulea. Când ai terminat de iertat, ești dintr-odată mai ușor și nu știi de ce. N-are cum să nu-ți placă Ana. E de găsit aici
Sapiens. Scurtă istorie a omenirii, de Yuval Noah Harari. Doamne(care doamne, nu știu, probabil niște doamne care au studiat ceva Istorie), ce carte! M-a dat pe spate. E o poveste sclipitoare, una adevărată, a istoriei, a omului. Mi-aș fi dorit să am un profesor care să vorbească așa despre evoluția omului în timp. Care evoluție nu prea e evoluție la nivelul pe care credem că l-am atins noi în prezent. Unde proștii se cred genii iar istetii au tot felul de nesiguranțe care nu se prind cu...ac de siguranță.
Alegerea Sofiei. William Styron. Tulburător roman. Nu știu cum de nu l-am studiat. Nu știu cum de l-am citit de-abia acum. Cărțile, ca oamenii. Ne scapă...Unele ne dezamăgesc doar pentru a descoperi altele, bune. Bune de tot. "Ca tifosul, omul poate păstra o viață întreagă toxina vinovăției". Sunt recenzii cu grămada pe net, e un film cu Meryl Streep interpretând-o pe Sophia, rol pentru pentru care a luat Oscarul, sunt zeci de păreri în legătură cu această carte, eu spun doar atât: Holocaust, alegeri, vinovăție, nebunie. Viață. Nu e de citit în această perioadă, când copiii cântă colinde despre posibilitatea oamenilor de-a fi mai buni. La film n-am curaj să mă uit. "On peut souffrir, dar și suferința are o limită".
Dincolo de iarnă, de Isabel Allende, povestea unui cuplu matur, a unor oameni care găsesc iubirea după 60 de ani. Frumos. Te face să crezi că e posibil. O suită de povești care se întrepătrund.
Am mai citit pe fugă Essays in love, de Alain de Botton și nu prea pe fugă Arta fericirii, Dalai Lama, un om care ne spune simplu că cea mai bună cale de a păstra amintirea unui om, cea mai bună metodă de a-i cinsti amintirea este să încerci să-i îndeplinești dorințele. Și nici Dalai Lama, pe care îl văd pe instagram zâmbind mai mereu, n-a fost scutit de suferințe. Dar suferințele sunt parte inevitabilă a vieții. Iar viața e schimbare.
Cu uimire am citit Un pământ nou de Eckhart Tolle. Nu pentru că ar spune lucruri noi, ci pentru felul în care le spune, pentru căldura și echilibrul cu care le spune. Auzi la el: Atunci când nu mai simți viața căreia îi aparții, e foarte probabil că vei încerca să-ți umpli viața cu lucruri. Mulți oameni în jurul meu, pe raionul unde lucrez încearcă să-și umple viața pe care mi-o prezintă ca fiind a lor și adevărată, cu minciuni, cu lucruri, cu aur, cu calități pe care cred ei că le-aș aprecia. Cu oameni pe care, chipurile, i-ar cunoaște și asta le-ar aduce valoare. Adică, prin cuvintele lui Tolle: Încă nu am suficient(lucruri, oameni) este egal cu încă NU SUNT suficient.
A mai durut. Una. Alta. Iar printre ele am citit Autoportretul scriitorului ca alergător de cursă lungă, În căutarea oii fantastice(am scris aici) și Pădurea Norvegiană de Haruki Murakami, Curajul de-a fi tu însuți de Jacques Salome, Destin, libertate și suflet, Osho. Referitor la Osho, atât de controversat, cred că se poate spune simplu că trebuie să faci, dacă vrei să faci, ce zice popa, nu ce face popa. Fiecare cu nebunii lui. Nu te îngrijora, pentru că ceea ce dispare merită să dispară. Nu are rost să te agăți de așa ceva, nu îți aparține, nu ești tu. A pune întrebarea înseamnă a-ți arăta rănile. Și pentru asta e nevoie de curaj. Nu știu ce-i aparține lui și ce-mi aparține mie.10-mami. A scris și Andre cu mine și mi-a dat notă. Modestie. La câtă lume mai citește ce scriu eu, nici n-o să se observe.
Pe drumul pe care-am mers în 2018 am început cărți pe care nu le-am terminat dar o să scriu despre ele în altă postare. Au fost și prietenii care s-au terminat brusc, după ani și ani. Dar dacă nu se mai potriveau cu protagoniștii poveștii...nu putea fi alt final. N-o să mai vorbesc despre asta tocmai fiindcă alte prietenii le-au luat locul. Exact când nu mai credeam.
Dacă nu revin cu andreismele de noiembrie și decembrie ale adoratei care se teme mereu de apariția unui viitor frățior, urez puținilor dar celor mai buni cititori de blog Alice c'est moi să fie buni cu ei și cu ceilalți, să se iubească și să dăruiască tot ce-au mai bun, indiferent în ce domeniu lucrează.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu