Andreisme și ce n-am citit în 2018

E a nu știu câta oară când pierd lista cu ce n-am citit în anul pe picior de plecare. Dacă am reușit să citesc ceva mai mult, clar a fost un an mai bun iar dacă am stat mai mult îmbrățișată cu princess, care mereu vrea în brațe la mine chiar și atunci când e acolo, clar a fost un an fabulos. Îmi tot revine în minte un meme de când era ea bebeluș că brațele copilului la gâtul mamei sale sunt singurele bijuterii valoroase cu adevărat. Fiindcă tot ce există e supus schimbării și plecării, doar iubirea și timpul acordat celor iubiți contează. Nu se pot surprinde în fotografii, nu te poți împăuna cu ele, nu le poți posta pe rețele sociale dar sunt acolo, ca o distincție imperceptibilă. 

N-am reușit să citesc Tetralogia napolitană a Elenei Ferrante(Prietena mea genială, Povestea noului nume, Cei care pleacă și cei care rămân și Povestea noului nume). De două ori am început Prietena mea genială, prima dată am ajuns pe la jumătate, a două oară mi-am făcut lista cu personajele dar poate fiindcă atunci se schimba câte ceva în timpul meu și mai citeam și altceva, n-am reușit s-o duc la capăt. Dar mai e timp. Am terminat în schimb Fiica ascunsă tot a Elenei Ferrante și mi-a plăcut, e de citit dacă ești mamă sau viitoare mamă , o să-ți dea de gândit. Dacă vrei asta. Am început și Iubire amară dar nu-mi place. O abandonez tot pe la jumătate, o las anului 2018, cu gândul că nu s-a putut, nu am vrut. Cam pe aici, Andre mi-a spus că dacă îi fac un frățior, ea o să fie săracă. Cum așa, Andre? Păi tu o să-l iubești mai mult pe el și eu o să fiu săracă fiindcă n-o să mai am toată dragostea ta! N-o să pot trăi fără ea! A durat ceva s-o conving că dragostea pentru ea e ancorată bine în inima mea și așa rămâne.

N-am citit până la capăt nici Vraciul de Tadeusz Dolega Mostowicz din care am notat asta: "Nu există nici o îndoială că totul e relativ. Pe unul nu-l doboară nici o lovitură de măciucă, altul alunecă pe un sâmbure de vișină și își sfărâmă țeasta. Nu există nici o măsură, nici un criteriu." Cam așa. Mi-a dat fiori și după o serie de evenimente nefericite care îl marchează pe profesorul doctor, vraciul din roman, n-am mai avut putere s-o citesc. Sunt așa cărți care mă influențează, și uneori nu-mi fac bine. Iar dacă nu-mi fac bine, nu mai are rost să le citesc. Cărțile, cum spuneam, ca oamenii. În timpul acesta, într-un moment de neatenție al nostru, Andre și-a făcut unghiile de la mâini dar, hărnicuță, a și dat cu mopul pe gresia din baie. Ca să fie chit cu sentimentul de vinovăție care probabil o încerca. Sau doar să testeze ce poate face când părinții nu sunt atenți. 

Pe final de an am citit doar pe jumătate din Fetița care a salvat Crăciunul și Cum să opreșți timpul, ambele ale lui Matt Haig. Deși anul trecut am citit Un băiat numit Crăciun și mi-a lăsat o impresie bună, aceste două cărți nu mi-au mai spus nimic. Poate doar asta: "Cheia fericirii este să găsești minciuna care ți se potrivește cel mai bine și "Uneori trebuie să treci prin întuneric ca să vezi lumina". Toate-s vechi și nouă toate... Scriu uneori cu Andre în brațe, acolo e ea cel mai bine și o întreb câte kile are acum, parcă e mai grea :

-3 300, mama! Atât! 

Da, e om cu greutate. În dimineața de Crăciun, după ce a declarat că a fost cea mai fericită zi din viața ei, nu pentru cadouri ci pentru că s-a dat cu sania, mi-a spus că atunci când mergem la mama, ar trebui s-o îmbrățișez mai des, că sunt copilul ei și sigur îi e dor de mine fiindcă, uite, ea e chiar în brațele mele și îi e dor de mine și n-ar vrea să fie în altă parte.
                                                         

N-am dus la capăt nici După ce te-am pierdut-Jojo Moyes, continuarea de la Înainte să te cunosc, Marele Gatsby-Scott Fitzgerald și nici Demonul amiezii.O anatomie a depresiei-Andrew Solomon. Probabil o să termin Marele Gatsby cât de curând dar pentru cartea lui Andrew Solomon, un periplu prin sufletul subjugat acestei boli nemiloase a secolului nostru-depresia,  nu sunt pregătită. Fragment din carte: "Când sunt în dispoziție bună, unii se iubesc pe ei înșiși, unii îi iubesc pe alții, unii iubesc munca, iar unii îl iubesc pe Dumnezeu: oricare dintre aceste obiecte ale pasiunii poate furniza acel sens vital al scopului, care este opusul depresiei. Iubirea uită din când în când de noi, iar noi uităm de iubire. În depresie, devine de la sine înțeles lipsa de scop a oricărei inițiative și a fiecărei emoții, lipsa de sens a vieții înseși. Singurul sentiment ce rămâne în această stare lipsită de iubire este lipsa de importanță.Viața e împovărată de mâhnire: indiferent ce facem, în cele din urmă murim; fiecare dintre noi e prizonierul singurătății într-un corp de sine stătător; timpul trece, iar ceea ce a fost nu va mai fi nicicând. Durerea este prima trăire a neputinței în fața lumii și nu ne părăsește niciodată."

Andre îmi spune  din baie că îi e frică de întuneric:

-O să vină un monstru și o să mă mănânce când tu dormi! (de parcă m-ar lăsa cumva să dorm, nici acum, daaa). Ce-o sa faci fără copil? Și ea nu crede decât în Moș Crăciun deși bănuiește că noi suntem aceia care îi aduc cadourile dorite și la anul o să știe sigur oricât aș vrea eu să creadă în magie până mai târziu...

-Mama, ce fac cu bucățelele astea rupte de beteală?

-Ce să faci, le pui în coșul de gunoi!

-Dar o să fie triste că le arunc într-o lume puturoasă!

-Nu-ți face griji, în coșul acela sunt doar hârtii! (reciclăm selectiv cât se poate).

Neterminate: Fotografie de grup cu doamnă-Heinrich Boll, Scrisorar-Mihail Șișkin(e a treia oară când n-o termin), Drumul egal al fiecărei zile-Gabriela Adameșteanu, Conversații cu Dumnezeu-Neale Donald Walsch, Femei fără bărbați-Shahrnush Parsipur, Despre farmecul lucrurilor plictisitoare-Alain de Botton, cărți din care am citit mai mult sau mai puțin, uneori am ajuns spre final dar nu mi-au mai spus nimic sau n-am mai găsit ceva interesant în ele oricât m-au atras la început. Poate o umbră de mister e necesară și aici.

Iar pentru că cineva m-a întrebat pentru ce citesc atât și am meseria pe care o am, răspunsul e destul de simplu : păsările au aripi, oamenii au cărți. Nu știu cine-a spus-o dar e elocventă. Și, de altfel, mulți dintre cei care se întreabă ce fac eu cu aceste cărți citite, postează o opulență și familii fericite, joburi și călătorii de vis fără ca ele să fie conforme cu realitatea dar acoperă cu ele ceea le le lipsește în interior. Poate se regăsesc în ceva, cum mă(mai)regăsesc și caut eu în cărți. În oamenii care-mi sunt aproape sau nu.