Stejar

Inima-mi, draga, nu mai era biata de ea, s-a relaxat, vezi bine, mai sunt și alții cărora le cresc copaci și nu le trece, e cumsecade când nu ești singur. S-a liniștit pentru prima dată de când aveam copac...Era voioasă, grozava. Ce s-o mai consolez, cum tot simțeam înainte nevoia, să n-o las să se zbată singură cu problema ei? Zeci de întrebări veneau tăvălug peste mine și-am vrut să-i spun ceva doctorului cu nucul(Alice)dar și el părea destul de împăcat de viața-i verde care creștea dimprejurul său așa că orice, orice-ar fi fost, părea de prisos, sunt momente în viață când doar un zâmbet mai înseamnă ceva, în rest, toate-s în van. I-am spus la revedere și-am plecat să iau fișa cu rezultatele iar când am închis ușa am simțit foșnetul puternic al frunzelor de nuc și incofundabila lor aromă căci din ele îmi făceam ceai când eram mică pentru a da te miri ce nuanță părului meu, așa e când ești adolescent, le încerci pe toate și când ajungi la 40 de ani sau mai încolo te miri de tine și te surprinzi că n-ai terminat cu încercările, tot mai faci câte una dar ești și bucuros că ai scăpat întreg până acum. 

Venise timpul să mă bucur de stejarul meu, prea am fost încordată până acum și mâine-poimâine crește, se veștejește ca florile neudate și neiubite în ghiveci și dus o fi! Cred că și stejarul mi-a simțit relaxarea că de unde până acum mă tot sâcâia și înghiontea, foșnea fericit, ca într-o zi caldă de vară, delicat pe pielea mea, ca atingerea petalelor de flori de măr, e suficient câteodată doar să-ți întorci capul în mai multe direcții și să ai alte perspective pentru ca totul să se schimbe în bine, prea a fost rău, să fie și magie.

Era tot o zi de ianuarie 2019, cum a mai fost o dată și nu pot spune dacă era mai bine sau altcumva, era ziua tuturor ionilor, fie pozitivi sau negativi, a tuturor atomilor  care s-au întâlnit vreodată fără să știe ei ceva de fizica cuantică sau de teoria relativității, știau doar că de iubire nu se moare dar de neiubire se moare încet pe dinăuntru. Stejarul își întinsese o crenguță undeva sub firele de par, fix sub alea albe care mereu mă dau de gol că. Că atât. Las'așa, că și o tăcere prea lungă spune mai mult și doare mai tare decât o convorbire inutilă în care un interlocutor vrea doar să fie mai sus, că jos a fost și nu i-a plăcut. Mi-am aprins cu mișcări lente Glamour-ul și stejarul a părut descumpănit, afară era frig tare dar chiar așa, nu se încălzea el c-un fum și indianul Indivar căruia i-am spus la mulți ani de Sfântul Ion a fost și mai descumpănit, chiar s-a dezechilibrat și i-a mulțumit și el Elenei din mine cu toate că n-am fost niciodată, sunt doar Maria din când în când.

                                            

                                                         

Va urma.