Dintele

Ana m-a privit știrb. Sau strâmb din cauză că îi lipsea un dinte și încerca să fie fermecătoare și în lipsa dintelui sau poate tocmai datorită acestei absențe. Așa, știrbă, îmi amintea de nașa mea, care, înainte să plece de tot dintre noi, nu mai avea toți dinții însă zâmbea și zâmbetul o făcea să pară mai mică iar mie îmi era atât de milă de ea că refuzam s-o privesc deși ea sporovăia veselă ca și cum era întreagă. Încercam s-o uit, să mi-o scot din minte, altfel iar m-aș fi gândit ore-n șir la ea dar cu fiecare zâmbet al Anei o revedeam. M-am uitat la Ana, hotărâtă să-mi blochez amintirile, privind-o prea mult, să nu se mai intercaleze imaginile. Nașa era nașa, Ana era Ana. 

-Și, zi, o întreb, cum ai pierdut minune de dinte? 

Nu-mi răspunde imediat. Cu gesturi mecanice, lăsând deoparte telefonul în care era adâncită, ia o portocală de pe masă, o privește lung și-mi spune: 

-O desfac așa, fără s-o mai spăl. Știu că te agiți dar lasă. 

-Lasă, zic. Spune-mi despre dinte. 

-Mă durea de multă vreme. Nu dintele. Ci în sus, pe lângă nas, spre ochi. O durere constantă, enervantă. O jenă continuă. Ignoram ca oamenii aflați în relații care nu li se potrivesc dar stau acolo pentru te miri ce, nu un copil, că asta-i serios, ci pentru chestii materiale sau din frică de singurătate. Am fost la un doctor și mi-a spus că nu am nimic, că nu se vede absolut nimic, nu înțelegea de unde durerea, jena, discomfortul, teama că ar fi ceva stricat și încă ceva de nespus, cu toate că doctorului ai putea să-i spui teoretic orice. Am mai trăit o vreme așa. Mănânci portocală? 

-Nu mănânc, spun. Îmi plac clementinele. 

-Să-ți desfaci. Îți mai povestesc?

-Povestește-mi. Clementine ai? 

-Nu am decât portocale. Îți desfac eu una, după ce-o spăl. Se ridică lent și ia două portocale, le spală pe amândouă și le desface cu încetinitorul. 

-Se coc cireșele până le desfaci, o atac și eu. 

-Răbdare, madam, răbdare n-ai, așa-i? 

 Așa e, n-am răbdare. Nașa mea avea răbdare mereu, nu știu cum altfel a rezistat necazurilor care au încercat-o în viață, mă și mir că la 50 de ani mai avea totuși câțiva dinți. 

-M-am dus la alt dentist. Ăstuia i-am spus ce nu i-am spus celuilalt, că aveam impresia că din dintele în aparență alb imaculat iese un miros care mă înfiora ca și cum ar fi fost stricat. Fără multe vorbe, m-a trimis la o radiografie. Dintele era tot stricat pe dinăuntru. Putred, înțelegi? De la o mică găurică ce abia se vedea. Mi l-a reparat în viteză, cimentat, plombat. A doua zi l-am băgat într-o alună. Praf s-a făcut. Mi-a spus că-mi pune unul de plastic până îmi face unul scump dar rezistent, apropiat de realitate. Cât de real poate fi ceva ce nu-i al tău. Durează o săptămână. 

-Ce-ai făcut cu dintele fals?

-Nu l-am vrut. Am curaj să ies așa în lume. Să mă vadă așa cum sunt. Știrbă, la un moment dat. Știi că oamenii nu-și mai schimbă decât rar părerea despre tine o dată ce și-au făcut o impresie? Oricât ai încerca tu să le-o schimbi? Cât aveam putredul ăla de dinte aparent frumos, mă strangula teama că dacă stau prea aproape de cineva ar simți mirosul pe care-l simțeam și eu. Nu știu de ce unele lucruri le facem când e prea târziu. Poate nimeni nu simțea ce simțeam și eu dar teama schimba tot. Nu iubirea. Zâmbesc mai rar acum. Mai subțire. La ce te gândești? 

-La nașa mea. Nu mai avea toți dinții dar altă posibilitate n-avea. Nu-și permitea serviciul ăsta.

-Zâmbea? 

-Zâmbea. 

-Hai să zâmbim și noi. Cât mai avem dinți. 

                                                         

Foto: Lucian P.  Marea Neagră în ianuarie. Păsările au aripi, oamenii au cărți.