A fost august

                                                                    

   

Povestea lui august, rivala cu zile egale a lunii iulie pentru că Augustus n-a vrut să aibă luna în care a fost el născut mai puţine zile ca cea în care a fost adus pe lume Iulius Cezar(mă mir că n-a cerut şi o cezariană, dar dacă s-ar fi putut ar fi cerut, aşa sunt unii împăraţi. Sau sunt doar poveşti) e cea mai importantă fiindcă am sărbătorit 5 ani de  când am adus-o pe lume pe magică. Care magică, cu ochii ei negri strălucitori, a început să mă întrebe mereu dacă nu cumva are ochii căprui, să îi aibă ca ai mei. Iar eu îi voiam negri.


A trecut un domn pe lângă noi. Genul plin de muşchi. Eu, cu ale mele, nu l-am observat. L-au observat magica şi magica cea mare, Io. 

-Mama, de ce ţine omul mâinile aşa?(ştiţi cum, în trapez, să se observe coeficientul de muşchi). O întreb pe Io şi ea îmi spune că a trecut un muşchiulos pe lângă noi şi îi răspund  Andreuţei că a ieşit de la sală unde a făcut muşchi.

-Şi de ce ţinea mâinile aşa? Să nu-i cadă muşchii? Dacă ţii mâinile pline de muşchi pe lângă tine, îţi cad, nu?


N-am vrut să comentez.

 August a însemnat luna în care am vrut neapărat să scriu ceva, un proiect pe care-l abandonasem. Nu aşteptam decât momentul potrivit şi m-am implicat trup şi suflet. A ieşit bine, am reuşit să scriu şi să termin totul exact când mă aşteptam mai puţin. Dar când să-i dau trimitere, mi-am dat seama că reuşisem deja ceea ce mi-am propus, că a fost un drum lung dar frumos, extenuant dar cu un final fericit.  Călătoria în sine a fost mult mai interesantă decât câştigarea competiţiei, acolo m-am (re)găsit. Cred că asta e o formă de iluminare. Am mai trăit-o cândva. Ştiu că o să fie câţiva să mă dezaprobe, să-mi spună aici sau direct că trebuia să merg mai departe dar lor nu le spun decât să se caute pe ei în ceea ce au să-mi reproşeze, de la culoarea şi lungimea părului până la faptul că îi încurcă studiile mele.


Am fost la mama cu princess, după ce am venit de la mare. Aproape în fiecare zi a dormit la prânz şi am stat lângă ea să-i supraveghez somnul. A fost un moment în care s-a trezit şi m-a luat în braţe, inima ei pe inima mea, bătând la unison, cu ochii închişi, cu mâinile ei înlănţuite în jurul gâtului meu. Iar timpul s-a oprit şi am simţit iar fericirea  pe care am simţit-o când am născut-o şi mi-au arătat-o timp de o secundă. N-am mai scris nimic după aceea, am stat să mă pierd în clipa unică. Şi cred că aceasta e fericirea: să trăieşti doar în prezent, să nu te mai gândeşti la trecut fiindcă el nu mai există şi nici să faci proiecţii apocaliptice sau lipsite de fundament asupra viitorului. Unless.

Ne-am certat apoi într-o seară, când nu voia să doarmă.

-Dar nu vreau să dorm deloc, nu mi-e somn!

Plânge mult şi oftează ostentativ când nu mai are lacrimi. Se strâmbă.

-Te doare ceva, moaţo?

-Da!

-Ce te doare, princess? Să rezolv cumva!

-Mă doare capul!

-De ce?

-Am stat prea mult în picioare!( a se citi: s-a jucat toată ziua, a mers numai pe jos, a urcat-o moşu'său în pomi)

-Atunci hai să dormi, să te lase durerea de cap!

-Bine, spune. Da'mi aduci apă? Ca să mă liniştesc???

-Princess....acum dormi şi fără apă, încearcă să te linişteşti aşa! 

-Da'ştii ceva? Apa linişteşte plânsul, nu e aşa?

Oftez şi mă ridic să-i aduc apă, râzând pe înfundate de replicile ei învăţate de la mine, de unde? Mă observă.

-Ce faci, mami? Eşti cam supărată sau râzi?

-Sunt şi cam supărată dar râd.

Râde şi ea, mulţumită. Bea apă, mă îmbrăţişează strâns, strâns, de-mi dau iar lacrimile de fericire şi adoarme.

Timpul

Timpul nu vindecă nimic. Se depun straturi. Atât. Şi când nu reuşeşti să te fixezi în prezent, se ridică câte un strat de amintiri gata să te doboare, să te nimicească, să te ia la rost. Pe unii aceste straturi îi fac să urască cu putere, cu ardoare, tot ce nu înţeleg, ce nu pricep, ce mintea lor refuză să asimileze. Multă ură pe pământ zilele astea. A fost mereu multă ură, nu-i vorbă. În antichitate, omorau cu pietrele în numele acestei uri. În Evul Mediu, ardeau tot ce nu înţelegeau pe rug, îi înfierau. La propriu, nu doar la figurat. Noroc că n-aveau toţi acces la scriere, la hârtie, la corespondenţă. În timpurile noastre, Facebook-ul e unul din locurile unde-şi varsă toţi lăturile. Dejecţiile. Scuipatul minţii lor. Că e urât/ă, că postează prea mult, că are genunchii de capră, că are rochia nepotrivită, că are prea mult machiaj, că e necăsătorit/ă, că n-are copii, că mănâncă salam, că nu e vegetarian/ă, că nu zâmbeşte, că zâmbeşte, că e vânzătoare, că e homosexual, că e slab/ă, că are tatuaje.  Că are mâinile egale. Că...există. Omoară cu vorbe. Ca şi cum asta i-ar vindeca de ură, de tot ceea ce nu înţeleg, de tot ce n-au trăit sau au trăit în van.

În 2008, la un curs organizat de Raiffeisen Bank, un psiholog, angajat al băncii, înainte de evaluarea finală, ne-a vorbit puţin despre trecerea timpului peste evenimente şi peste oameni. Despre final. Acela în care, tu cu tine, stai şi te întrebi, dacă ai timp şi ocazia, ce-ai făcut în viaţă, ce-ai făcut pentru oameni. Ce-ai făcut pentru tine sufleteşte. Ia o hârtie şi scrie, fă acest exerciţiu acum. Nu e vorba despre ce ai, despre case, maşini sau bijuterii. Nu e despre faptul că ai tăcut când puteai să vorbeşti sau să ajuţi, să nu fi indiferent. E vorba despre adevărurile pe care ţi le spui tu ţie. Sau despre minciunile pe care(ţi) le-ai spus. Ele spun tot atât de mult ca o tăcere îndelungată. Iar iertările spun şi mai mult despre tine. Inclusiv propria iertare. Dacă nu cumva ţi-ai lipit singur/ă vreo etichetă cum că ai fii, că n-ai fi.

Nu caut vorbe pe ales. Spun doar că ura şi timpul nu vindecă nimic. 

                                                                

Foto : casă peste care a trecut timpul. Oamenii au plecat de mult. Alice

Andreisme de la mare şi altele

Am fost şi anul acesta tot la marea noastră şi n-am regretat deloc. Marea, deşi agitată în fiecare zi, cu valuri mari, de "oameni mari", cum le-a zis Andreea, a fost tot mirifică. Cred în puterea vindecătoare a mării şi sper ca până la sfârşitul anului să mai ajungem o dată acolo.

Andreea a fost cea mai nerăbdătoare, cu o săptămână înainte de-a pleca, întreba mereu dacă mergem a doua zi, în fiecare zi ne trezea cu întrebarea dacă atunci vom merge. Nu de alta dar după o săptămână la mare ştia că urmează întâlnirea cu frăţiorul ei, Nicolas. De care acum nu se poate despărţi nici la somn, la ora prânzului, când el nu doarme. Ei doi se joacă şi le explic că Andreea trebuie să doarmă altfel mai târziu face ca un titirez. Nicolas, uimit:

-Adriana, nu e noapte!

-Ştiu că nu e noapte dar Andreea doarme la ora asta, deja îi e somn şi de asta e agitată!

Vorbeşte ceva cu ea şi apoi îmi spune:

-Andreea nu are somn, să ştii!  

O să fie greu s-o adorm, simt asta. A fost. Mai ales că el n-a dormit şi ea întreba mereu de ce nu doarme.



La mare, îi spun soţului aflat pe cealaltă margine a patului uriaş, că mi-e dor de el. Andreea, între noi, mereu atentă să nu fim prea apropiaţi şi îmbrăţişati fără ea:

-De cine ţi-e dor, mama?

O ignor. Niţel.

-Spune, mama, de cine ai zis că ţi-e dor???

-De tine, princess, de tine!

-Ei, de ce?  Auzi la ea! Ce e, mama, ce e?



Marţi, soarele a fost mai mult sub nori.

-Mama, ce-a fost cu soarele ăsta astăzi? A fost cam ascuns, nu prea l-am văzut!

-L-a durut într-o rază, Andreea!

-Şi ce-a făcut?

-A stat să şi-o oblojească, să şi-o vindece!  (între noi fie spus dar să nu mai spuneţi nimănui cel mai mult cred în puterea sinelui asupra sinelui. Nu în medicamente, dumnezei, oameni, cumpărături sau alte droguri ci în puterea fiecărui om de-a fi soare şi iubire pentru el însuşi, prin el însuşi. De-abia atunci se va vindeca de ataşamente nesănătoase, de "iubiri" condiţionate, de psihoze şi anxietăţi născătoare de drame şi mai mari. Atât.)


-Mama, de ce fluieră salvamarii?

-Să atenţioneze oamenii care se duc prea mult în apă!

-Dacă înghit apă, se îneacă?

-Se îneacă!

-Şi gata vacanţa lor? Au morit?

-Da, au murit!
-Mai au o singură vacanţă, până la biserică!


-Mi-a intrat ceva într-un och! (a presupus ea că acesta ar fi singularul de la "ochi")


-Mergem mai repede la 'otel?("nu-l pronunţă mereu corect pe "h")Mi-e tare foame! Sau mai bine stăm aici să prind valurile astea mari! Pe toate vreau să le prind! 

Din braţe de la taică-său :

-Păzea, că vin nişte valuri mari! Păzea, astea sunt valuri de oameni mari dar le prind eu pe toate!  

-Mami, ce mănânci acolo?

-Humus! Vreau să guşti?

-'umus? Desigur că vreau să gust! Îi dau să guste.

-Îţi place?

-Da, e delicios 'umusul ăsta! Da'mi dai şi un pahar mare cu apă, te rog?

-Sigur că-ţi dau dar de ce?

-E absolut scârbos 'umusul ăsta! Să nu-mi mai dai niciodată!


Apartamentul nostru a fost la etajul trei şi n-am folosit decât o dată liftul, când ne-am cazat. În rest, numai pe scări am mers şi făcea mereu întrecere cu taică-său, să fie ea mereu prima care coboară sau urcă. Taică-său îi spune că nu e aşa de important cine câştigă, important este că mergem pe jos, că urcăm şi coborâm scările, că facem mişcare în loc să folosim liftul.

-Ba da, eu vreau să câştig mereu şi  dacă n-o să câştig, o să plâng!(şi-o să vedeţi voi atunci, a sunat vorba ei nerostită)

-Dar mai important este drumul spre victorie, mă bag şi eu în seamă.

-O să plâng dacă nu câştig, vreau să fiu mereu prima! (grădiniţa şi unele efecte nu tocmai plăcute)

-Ştii ceva? Hai să  vedem cum te simţi dacă nu câştigi, da? Să vedem ce-o să fie, da? Eşti de acord?

-O să mai vedem, să ştiţi.


În ultima zi la mare a reuşit să cadă, şi-a julit zdravăn genunchii şi un cot. Plângea de sărea rochiţa de pe ea, aşezată pe şezlong :

-M-am lovit, iu hu, iu hu! Ce mă fac eu, ce mă fac eu, vaaaaiii de mine!

I-a trecut. Când au umplut piscina hotelului cu spumă şi au dat tare drumul la muzică, a uitat de toate durerile.


La oamenii mari, e invers. Trebuie linişte să te găseşti, să te regăseşti. Dar e cea mai importantă călătorie pe care o vei face vreodată. Cea către tine. Şi, ca orice găsire/regăsire, s-ar putea să te doară, să te negi, să vrei să pleci, să nu te recunoşti. Mai stai cu tine. E cel mai bine. N-o să mai conteze nimic.   

Acum

După iarna vrajbei noastre

Va urma chiar şi o primăvară

Nu cea de la Praga

Dar tot un fel de război.



Acela al nesiguranţelor 

În care M.Popescu nu-i deloc Mitică Popescu

Ci doar Mai.



Şi în care Micul Prinţ

Îşi spune propria poveste, 

Nu vedem bine decât cu inima.

Vezi bine.


N-am nevoie de dragoste şi alţi demoni

Ci doar de acum.                   

    Foto: Sibiu

Indiferenţa

Ucide. Ucide la propriu. Fiindcă toţi ne luăm, mai devreme sau mai târziu, porţia de indiferenţă din partea oricărei forme de autorităţi, la un moment dat încetăm să mai reacţionăm. Tratăm cu indiferenţă orice nu ne afectează în mod direct, tratăm doar verbal pe reţelelele de socializare crime, violuri, despăduriri iraţionale, gunoaie aruncate în vârful muntelui sau pe plajă, în timpul şi după evenimente muzicale etc. Echivalentul a "nu-mi pasă, nu mi se întâmplă mie, lasă, că aşa merită(el, ea, victimele). Cum le mai ştim noi pe toate.

Data viitoare când se întâmplă câte un eveniment din acesta teribil, fii tu prima/primul care reacţionează. Nu fi indiferent/ă. Poate doar citeşti pe feisbuc părerile românilor despre alţi români în vacanţă. Şi-ţi spui că aşa e, că românii sunt distrugători, sunt lacomi, sunt proşti, sunt violenţi cu copiii lor. Dar înainte de-a emite judecăţi de valoare umbrite de "valoarea" celor care denigrează oricum şi pe oricine pentru un punct de rating, pentru mai mulţi cititori fideli pe blog, pentru reclame aducătoare de venituri, gândeşte-te mai bine şi apoi acţionează: nu arunca tu hârtii şi ambalaje diverse pe stradă sau în parcuri doar pentru că e plin oricum, să nu-ţi faci tu nevoile pe unde te apucă fiindcă asta fac şi mândrii proprietari de câini şi nu strâng, nu pune tu etichete tuturor părinţilor care se răstesc exasperaţi la copiii lor nici măcar dacă ai şi tu partea ta de copil cu tulburări de comportament, nu da tu lecţii dacă n-ai învăţat nimic din greşelile tale, nu judeca tu toată poliţia română sau toate victimele care renunţă la plângeri şi se întorc spăşite la abuzatori. Verifică. Nu arunca cu verdicte. Implică-te, dă un telefon, dă o mână de ajutor. E greu, nu? De la părinţii noştri comunişti am învăţat să stăm în casele noastre, să nu ne pese, să nu vorbim decât în şoaptă despre abuzuri şi victime, despre oameni care şi-au luat lumea-n cap şi au făcut ce era mai bine pentru ei Nu fi şi tu partea asta din tatăl/mama ta. Tu cu greşelile tale, ei cu ale lor. Tu asumă-te pe tine. Nu fi indiferent/ă.

                                                                               

Magia din ochii tăi

Nu de puţine ori vii la mine şi mă îmbrăţişezi şi-mi săruţi pe fugă fie obrajii, fie mâinile sau tot ce e în calea ta atunci când vrei să-mi oferi din dragostea ta, când vrei să mă vezi zâmbind, când îmi cauţi aprobarea într-un surâs. Ai în tine atâta iertare şi atâta bunătate încât mă  întreb de ce nu pot şi eu să fiu la fel din când în când. Şi ştiu de ce: am învăţat de la părinţi care la rândul lor au învăţat de la părinţii lor tot ce înseamnă să creşti mare şi să fii mai puţin bun, neiertător dacă se poate. Iartă-mă, copilul meu, iartă-mă că nu pot să fiu la fel de bună că tine. 

Sunt zile în care mi-aş dori ca zâmbetul meu să fie la fel de inocent ca al tău, să nu fie doar o modalitate de-a supravieţui într-un cadru imperfect la răstimpuri. E doar cadrul care mă ajută să fiu cât mai mult cu tine, cât mai aproape de tine, chiar dacă uneori uit să mă joc atât cât ai vrea tu. Mă ajută strălucirea ochilor tăi, când vii în fugă la mine, să-mi dai câte o îmbrăţişare şi un sărut ca să-mi treacă una-alta. Mă ajută magia din ochii tăi, seara, când ne băgăm la somn, îmbrăţişate, iar tu îmi urmăreşti jocul pleoapelor, tresărind când refac firul zilei. Ca şi cum ar mai conta. Iar atunci mă întrebi : 

-De ce clipeşti aşa, mami? Te doare ceva? 

E magia din ochii tăi strălucitori care mă face să uit şi s-o iau de la capăt, cu bucurie şi mai ales, cu recunoştinţă că eşti minunea mea. De cinci ani. 

În dimineaţa asta ai vrut să ne jucăm din nou de-a ascunselea şi de-a negăsitul şi de-a găsitul ca prin minune. Bine, ţi-am spus, dar numai o dată! Te-ai ascuns după un urs şi atât m-am prefăcut că nu te găsesc că râdeai ba pe înfundate, ba tare de-a binelea şi când te-am găsit şi ne-am îmbrăţişat, mi-ai spus:
-Încă o dată, mama, încă o dată!
-Ai spus numai o dată!
-Al doilea e numai o dată!