Magia din ochii tăi

Nu de puţine ori vii la mine şi mă îmbrăţişezi şi-mi săruţi pe fugă fie obrajii, fie mâinile sau tot ce e în calea ta atunci când vrei să-mi oferi din dragostea ta, când vrei să mă vezi zâmbind, când îmi cauţi aprobarea într-un surâs. Ai în tine atâta iertare şi atâta bunătate încât mă  întreb de ce nu pot şi eu să fiu la fel din când în când. Şi ştiu de ce: am învăţat de la părinţi care la rândul lor au învăţat de la părinţii lor tot ce înseamnă să creşti mare şi să fii mai puţin bun, neiertător dacă se poate. Iartă-mă, copilul meu, iartă-mă că nu pot să fiu la fel de bună că tine. 

Sunt zile în care mi-aş dori ca zâmbetul meu să fie la fel de inocent ca al tău, să nu fie doar o modalitate de-a supravieţui într-un cadru imperfect la răstimpuri. E doar cadrul care mă ajută să fiu cât mai mult cu tine, cât mai aproape de tine, chiar dacă uneori uit să mă joc atât cât ai vrea tu. Mă ajută strălucirea ochilor tăi, când vii în fugă la mine, să-mi dai câte o îmbrăţişare şi un sărut ca să-mi treacă una-alta. Mă ajută magia din ochii tăi, seara, când ne băgăm la somn, îmbrăţişate, iar tu îmi urmăreşti jocul pleoapelor, tresărind când refac firul zilei. Ca şi cum ar mai conta. Iar atunci mă întrebi : 

-De ce clipeşti aşa, mami? Te doare ceva? 

E magia din ochii tăi strălucitori care mă face să uit şi s-o iau de la capăt, cu bucurie şi mai ales, cu recunoştinţă că eşti minunea mea. De cinci ani. 

În dimineaţa asta ai vrut să ne jucăm din nou de-a ascunselea şi de-a negăsitul şi de-a găsitul ca prin minune. Bine, ţi-am spus, dar numai o dată! Te-ai ascuns după un urs şi atât m-am prefăcut că nu te găsesc că râdeai ba pe înfundate, ba tare de-a binelea şi când te-am găsit şi ne-am îmbrăţişat, mi-ai spus:
-Încă o dată, mama, încă o dată!
-Ai spus numai o dată!
-Al doilea e numai o dată!