A fost august

                                                                    

   

Povestea lui august, rivala cu zile egale a lunii iulie pentru că Augustus n-a vrut să aibă luna în care a fost el născut mai puţine zile ca cea în care a fost adus pe lume Iulius Cezar(mă mir că n-a cerut şi o cezariană, dar dacă s-ar fi putut ar fi cerut, aşa sunt unii împăraţi. Sau sunt doar poveşti) e cea mai importantă fiindcă am sărbătorit 5 ani de  când am adus-o pe lume pe magică. Care magică, cu ochii ei negri strălucitori, a început să mă întrebe mereu dacă nu cumva are ochii căprui, să îi aibă ca ai mei. Iar eu îi voiam negri.


A trecut un domn pe lângă noi. Genul plin de muşchi. Eu, cu ale mele, nu l-am observat. L-au observat magica şi magica cea mare, Io. 

-Mama, de ce ţine omul mâinile aşa?(ştiţi cum, în trapez, să se observe coeficientul de muşchi). O întreb pe Io şi ea îmi spune că a trecut un muşchiulos pe lângă noi şi îi răspund  Andreuţei că a ieşit de la sală unde a făcut muşchi.

-Şi de ce ţinea mâinile aşa? Să nu-i cadă muşchii? Dacă ţii mâinile pline de muşchi pe lângă tine, îţi cad, nu?


N-am vrut să comentez.

 August a însemnat luna în care am vrut neapărat să scriu ceva, un proiect pe care-l abandonasem. Nu aşteptam decât momentul potrivit şi m-am implicat trup şi suflet. A ieşit bine, am reuşit să scriu şi să termin totul exact când mă aşteptam mai puţin. Dar când să-i dau trimitere, mi-am dat seama că reuşisem deja ceea ce mi-am propus, că a fost un drum lung dar frumos, extenuant dar cu un final fericit.  Călătoria în sine a fost mult mai interesantă decât câştigarea competiţiei, acolo m-am (re)găsit. Cred că asta e o formă de iluminare. Am mai trăit-o cândva. Ştiu că o să fie câţiva să mă dezaprobe, să-mi spună aici sau direct că trebuia să merg mai departe dar lor nu le spun decât să se caute pe ei în ceea ce au să-mi reproşeze, de la culoarea şi lungimea părului până la faptul că îi încurcă studiile mele.


Am fost la mama cu princess, după ce am venit de la mare. Aproape în fiecare zi a dormit la prânz şi am stat lângă ea să-i supraveghez somnul. A fost un moment în care s-a trezit şi m-a luat în braţe, inima ei pe inima mea, bătând la unison, cu ochii închişi, cu mâinile ei înlănţuite în jurul gâtului meu. Iar timpul s-a oprit şi am simţit iar fericirea  pe care am simţit-o când am născut-o şi mi-au arătat-o timp de o secundă. N-am mai scris nimic după aceea, am stat să mă pierd în clipa unică. Şi cred că aceasta e fericirea: să trăieşti doar în prezent, să nu te mai gândeşti la trecut fiindcă el nu mai există şi nici să faci proiecţii apocaliptice sau lipsite de fundament asupra viitorului. Unless.

Ne-am certat apoi într-o seară, când nu voia să doarmă.

-Dar nu vreau să dorm deloc, nu mi-e somn!

Plânge mult şi oftează ostentativ când nu mai are lacrimi. Se strâmbă.

-Te doare ceva, moaţo?

-Da!

-Ce te doare, princess? Să rezolv cumva!

-Mă doare capul!

-De ce?

-Am stat prea mult în picioare!( a se citi: s-a jucat toată ziua, a mers numai pe jos, a urcat-o moşu'său în pomi)

-Atunci hai să dormi, să te lase durerea de cap!

-Bine, spune. Da'mi aduci apă? Ca să mă liniştesc???

-Princess....acum dormi şi fără apă, încearcă să te linişteşti aşa! 

-Da'ştii ceva? Apa linişteşte plânsul, nu e aşa?

Oftez şi mă ridic să-i aduc apă, râzând pe înfundate de replicile ei învăţate de la mine, de unde? Mă observă.

-Ce faci, mami? Eşti cam supărată sau râzi?

-Sunt şi cam supărată dar râd.

Râde şi ea, mulţumită. Bea apă, mă îmbrăţişează strâns, strâns, de-mi dau iar lacrimile de fericire şi adoarme.