Ieri.
Alexandra e profesoară de sport. N-are pe nimeni aşa că are tot felul de pasiuni care să-i umple timpul. Nu se simte niciodată singură, are resorturi interioare bogate care n-o lasă să se victimizeze inutil în perioadele mai grele, ca sărbătorile sau vacanţa de vară, când nu pleacă nicăieri fiindcă oricum are mult de lucru.
Acum cochetează cu caligrafia, a descoperit oameni care se ocupă cu asta, se organizează concursuri, tot felul de tabere şi excursii de-o zi, pasionaţi de scris din toată ţara se întâlnesc şi se iau la întrecere. Cine scrie mai frumos? Nicicând n-a fost mai bucuroasă să participe la un eveniment, îi plăcea să scrie de mică, literele făcute de ea îmbrăcau măiastru forme graţioase, elegante şi egale pe hârtia albă. Între timp îşi cumpărase o carte cu diverse tipuri de scriere, ale Antichităţii, Evului Mediu şi Renaşterii la care pigulea oricând avea clipe libere sau când avea insomnii. După două ore de scris, dormea un somn liniştitor care-i permitea s-o ia de la capăt a doua zi.
De ceva timp însă simte un fior în corp, nu intens, nu dureros dar ca o căutare repetată a ceva necunoscut. Şi dacă nu ştii ce cauţi, ce te aştepţi să găseşti? Îşi ordonează gândurile scriind tot mai frumos, tot mai des. Într-o zi primeşte de la colegi un set de caligrafie care o bucură foarte mult. Este o cutie mare din lemn, lucrată atent, plină cu tot felul de instrumente de scris şi hârtie de calitate peste care stiloul Poenari, făcut cadou de mama ei, alunecă delicat. De fiecare dată când deschide cutia, are emoţii ca înaintea unei întâlniri importante şi fiorul necunoscut din corp se atenuează, înlocuit de o bucurie fără seamăn. Simte că a găsit în cutia cu instrumente tot ce-şi putea dori. Se simte împlinită. La şcoală e tot mai activă, orele ei de sport sunt balsam pentru elevi care nu mai fac rost de tot felul de scutiri mincinoase ci se implică în orice activitate de dragul profesoarei.
Astăzi.
Alexandra a pierdut cheia cutiei ei de vis. Nu ştie cum, n-a pierdut niciodată nimic aşa că după panica primului moment, se decide să se întoarcă în toate locurile unde a fost, nu vrea să spargă cutia. Cu niciun preţ nu vrea asta. Simte că i-ar strica valoarea. Se duce mai mult alergând la şcoala unde predă şi se împiedică când intră în vestiarul unde-şi ţine obiectele personale la orele de sport. În cădere, se loveşte zdravăn la arcadă dar nu simte durerea. Deschide dulapul cu mâini tremurânde, sperând să găsească acolo cheia. Îşi doreşte să fi făcut curăţenie mai demult. Sunt numeroase hârtii, o vestă, un hanorac, pixuri, un deodorant, o brichetă de care nu ştia cum apăruse acolo, pahare de unică folosinţă, biscuiţi dietetici, o sticlă goală, ba chiar şi o pereche de pantofi sport. Dar cheia nu e deloc. Simte că-i fuge pământul de sub picioare. Picături de sânge de la arcadă i se preling pe buze şi nu ştie ce e gustul amar pe care-l simte. Intră în grabă în toaleta de serviciu şi se verifică cu atenţie în oglindă. Parcă n-ar fi ea şi nici nu ştie când s-a lovit. O durere surdă îi invadează corpul şi pielea i se încreţeşte. Tremură toată, ca de frig. Îşi repetă că trebuie să găsească cheia cu orice preţ. Se şterge de sânge şi călcând tot mai apăsat, se îndreaptă spre cancelarie. Nu-şi aminteşte să fi intrat acolo decât după cataloage. Cei doi profesori de la masa lungă, cu ferestre între ore, n-o întreabă nimic după ce se salută. Caută cu înfrigurare pe jos şi în dreptul expressorului, simţind iar fiorul necunoscut care o părăsise când intra în lumea instrumentelor de scris. Scoate telefonul din geantă şi îi dă un mesaj fratelui ei, spunându-i că e disperată că a pierdut cheia. El ştie despre ce e vorba. Poate vine s-o ajute s-o caute deşi crede că are alte treburi acum. Părăseşte cancelaria şi merge într-o goană febrilă pe holul spre secretariat, a fost astăzi să ia o adeverinţă. Nu-l aude pe colegul care o salută. Îi dau lacrimile când vede ceva metalic pe jos, în dreptul covorului călcat de sute de paşi. Se aude rugându-se la toţi sfinţii şi dumnezeii de pe pământ să fie cheia. I se taie respiraţia. Colegul care o salutase o prinde în ultimul moment şi se sperie când îi vede lovitura de la ochi. Îl asigură că se simte bine, îl minte numai ca s-o lase singură şi se aruncă în genunchi, aproape dramatic. Nu e cheia. E doar o monedă de zece bani pe care se reflectau razele soarelui. Plânge cum n-a mai plâns din copilărie când mama ei pleca şi o lăsa în grija bunicilor. Plânge a neputinţă, cu disperare, cu frica unei pierderi ireparabile. Se adună de pe jos şi se uită în telefon, are un mesaj. E de la fratele ei, îi spune că o s-o ajute şi dacă n-o găsesc, "spargem cutia, mai dă-o dracului!" Ea nu vrea să spargă cutia, nu vrea şi basta. Îi e neclar acest refuz dar nu vrea să se gândească acum la asta. Pleacă din şcoală şi se duce în spatele terenului de sport, unde e groapa de nisip, a avut activităţi cu elevii astăzi şi poate acolo a pierdut cheia. Drumul spre groapă i se pare infinit, numără fiecare pas şi plânge iar, durând-o fiecare mişcare.
Alexandra e profesoară de sport. N-are pe nimeni aşa că are tot felul de pasiuni care să-i umple timpul. Nu se simte niciodată singură, are resorturi interioare bogate care n-o lasă să se victimizeze inutil în perioadele mai grele, ca sărbătorile sau vacanţa de vară, când nu pleacă nicăieri fiindcă oricum are mult de lucru.
Acum cochetează cu caligrafia, a descoperit oameni care se ocupă cu asta, se organizează concursuri, tot felul de tabere şi excursii de-o zi, pasionaţi de scris din toată ţara se întâlnesc şi se iau la întrecere. Cine scrie mai frumos? Nicicând n-a fost mai bucuroasă să participe la un eveniment, îi plăcea să scrie de mică, literele făcute de ea îmbrăcau măiastru forme graţioase, elegante şi egale pe hârtia albă. Între timp îşi cumpărase o carte cu diverse tipuri de scriere, ale Antichităţii, Evului Mediu şi Renaşterii la care pigulea oricând avea clipe libere sau când avea insomnii. După două ore de scris, dormea un somn liniştitor care-i permitea s-o ia de la capăt a doua zi.
De ceva timp însă simte un fior în corp, nu intens, nu dureros dar ca o căutare repetată a ceva necunoscut. Şi dacă nu ştii ce cauţi, ce te aştepţi să găseşti? Îşi ordonează gândurile scriind tot mai frumos, tot mai des. Într-o zi primeşte de la colegi un set de caligrafie care o bucură foarte mult. Este o cutie mare din lemn, lucrată atent, plină cu tot felul de instrumente de scris şi hârtie de calitate peste care stiloul Poenari, făcut cadou de mama ei, alunecă delicat. De fiecare dată când deschide cutia, are emoţii ca înaintea unei întâlniri importante şi fiorul necunoscut din corp se atenuează, înlocuit de o bucurie fără seamăn. Simte că a găsit în cutia cu instrumente tot ce-şi putea dori. Se simte împlinită. La şcoală e tot mai activă, orele ei de sport sunt balsam pentru elevi care nu mai fac rost de tot felul de scutiri mincinoase ci se implică în orice activitate de dragul profesoarei.
Astăzi.
Alexandra a pierdut cheia cutiei ei de vis. Nu ştie cum, n-a pierdut niciodată nimic aşa că după panica primului moment, se decide să se întoarcă în toate locurile unde a fost, nu vrea să spargă cutia. Cu niciun preţ nu vrea asta. Simte că i-ar strica valoarea. Se duce mai mult alergând la şcoala unde predă şi se împiedică când intră în vestiarul unde-şi ţine obiectele personale la orele de sport. În cădere, se loveşte zdravăn la arcadă dar nu simte durerea. Deschide dulapul cu mâini tremurânde, sperând să găsească acolo cheia. Îşi doreşte să fi făcut curăţenie mai demult. Sunt numeroase hârtii, o vestă, un hanorac, pixuri, un deodorant, o brichetă de care nu ştia cum apăruse acolo, pahare de unică folosinţă, biscuiţi dietetici, o sticlă goală, ba chiar şi o pereche de pantofi sport. Dar cheia nu e deloc. Simte că-i fuge pământul de sub picioare. Picături de sânge de la arcadă i se preling pe buze şi nu ştie ce e gustul amar pe care-l simte. Intră în grabă în toaleta de serviciu şi se verifică cu atenţie în oglindă. Parcă n-ar fi ea şi nici nu ştie când s-a lovit. O durere surdă îi invadează corpul şi pielea i se încreţeşte. Tremură toată, ca de frig. Îşi repetă că trebuie să găsească cheia cu orice preţ. Se şterge de sânge şi călcând tot mai apăsat, se îndreaptă spre cancelarie. Nu-şi aminteşte să fi intrat acolo decât după cataloage. Cei doi profesori de la masa lungă, cu ferestre între ore, n-o întreabă nimic după ce se salută. Caută cu înfrigurare pe jos şi în dreptul expressorului, simţind iar fiorul necunoscut care o părăsise când intra în lumea instrumentelor de scris. Scoate telefonul din geantă şi îi dă un mesaj fratelui ei, spunându-i că e disperată că a pierdut cheia. El ştie despre ce e vorba. Poate vine s-o ajute s-o caute deşi crede că are alte treburi acum. Părăseşte cancelaria şi merge într-o goană febrilă pe holul spre secretariat, a fost astăzi să ia o adeverinţă. Nu-l aude pe colegul care o salută. Îi dau lacrimile când vede ceva metalic pe jos, în dreptul covorului călcat de sute de paşi. Se aude rugându-se la toţi sfinţii şi dumnezeii de pe pământ să fie cheia. I se taie respiraţia. Colegul care o salutase o prinde în ultimul moment şi se sperie când îi vede lovitura de la ochi. Îl asigură că se simte bine, îl minte numai ca s-o lase singură şi se aruncă în genunchi, aproape dramatic. Nu e cheia. E doar o monedă de zece bani pe care se reflectau razele soarelui. Plânge cum n-a mai plâns din copilărie când mama ei pleca şi o lăsa în grija bunicilor. Plânge a neputinţă, cu disperare, cu frica unei pierderi ireparabile. Se adună de pe jos şi se uită în telefon, are un mesaj. E de la fratele ei, îi spune că o s-o ajute şi dacă n-o găsesc, "spargem cutia, mai dă-o dracului!" Ea nu vrea să spargă cutia, nu vrea şi basta. Îi e neclar acest refuz dar nu vrea să se gândească acum la asta. Pleacă din şcoală şi se duce în spatele terenului de sport, unde e groapa de nisip, a avut activităţi cu elevii astăzi şi poate acolo a pierdut cheia. Drumul spre groapă i se pare infinit, numără fiecare pas şi plânge iar, durând-o fiecare mişcare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu