Am primit de la o bună prietenă un link cu un interviu cu Codin Maticiuc. Nu e neapărat genul de persoană despre care eu aş citi ceva, cumva. Nu i-am citit cartea, doar fragmente din ea, doar o postare citită şi aceea total întâmplător, când cineva care avea o părere proastă despre el s-a mirat că nu e omul care credea că e. Şi aşa e, ne înşelăm în privinţa oamenilor atât de rău că ajung la concluzia că mănânci un sac de sare cu un om şi tot nu-l cunoşti. O să revin la partea asta cu înşelatul în privinţa calităţii oamenilor. Am citit interviul fiindcă link-ul mi-a fost trimis de ea, de prietena asta pe care o văd foarte rar şi fiindcă am încredere în judecata ei. Am parcurs tot interviul cu atenţie deşi de obicei citesc pe diagonală, foarte repede şi rămân doar cu ce mă interesează. Citind şi recitînd interviul, n-am fost lămurită ce anume credea ea că o să mă atragă. Mi-a spus în privat. Eu credeam că e cu totul altceva care oricum nu poate fi discutat decât între patru ochi, niciodată la telefon, niciodată pe diverse reţele de socializare. Şi probabil mereu e ceva ce nu se spune, detalii. În care se ascunde diavolul.
Am inventat cele mai multe poveşti scrise aici, pe blog. Uneori poveştile astea au plecat de la fapte reale, de la un om din carne şi oase care a trecut întâmplător pe lângă mine, care m-a întrebat ceva ce mi-a trezit amintiri sau reînviat dureri. Nu doar frumuseţea e în ochii privitorului, ci şi adevărul. Fiecare are adevărul lui, nu? Felul în care îşi reprezintă oamenii, lucrurile, relaţiile dintre oameni. În funcţie de ce-a învăţat la vârstă mică de la părinţi, de la ce i s-a tot repetat la şcoală, de la ce meserie a ajuns să aibă, de la familia pe care a reuşit să şi-o facă sau ţină, de la tot felul de norme şi reguli sociale care fac nefericiţi oamenii când nu li se potrivesc. Sunt toate drumuri. Uneori contează ce e la capătul drumului. Pentru cei mai mulţi, de fapt. Asta contează. Scopul atins, victoria. Uităm de traseu, de ce-am învăţat pe parcurs. Uităm de clipele frumoase, de recunoştinţa că un om a trecut prin viaţa noastră. S-a întâmplat ca o poveste scrisă de mine să se potrivească cu realitatea unei persoane cunoscută recent. Foarte recent. Nu ştiu dacă are rost să mă justific, eu sunt cea care spune mereu că cine se scuză, se acuză. Nu ştiu dacă omul respectiv va citi şi asta. Ca să ştie. Să ştie că nu ştiu despre ce vorbeşte. A fost doar o coincidenţă. Îi mulţumesc fiindcă mi-a spus că scriu frumos. N-am vrut să redeschid răni sau să arunc cu adevăruri în faţă când şi eu am drumul meu de parcurs, adevărurile mele pe care nu le crede nimeni şi poveştile în care cred toţi.
Cuvintele acestui om m-au readus pe pământ, atentă doar la durerea mea, nu am observat că şi ceilalţi pot avea dureri. Şi reacţia lor să fie rezultatul nehotărârii mele, lipsei de logică, nesiguranţelor. Doar n-o să ne etalăm toţi temerile şi punctele slabe. Le ţinem bine ascunse, simulăm şi disimulăm. Iar dacă simţim că suntem atacaţi, lovim noi înainte. Iar când ai încredere în cineva, ajungi să-i arăţi şi vulnerabilităţile tale. Oricum le va simţi, le va intui. Apoi te va lovi. Citeam în "La răsărit de Eden" că principalul motor a tot ceea ce fac oamenii, cu mic, cu mare, e dragostea, obţinerea şi menţinerea ei. Cam. Dar ce te faci cu frica? Frica de-a nu avea dragoste, de-a o pierde, de-a n-o menţine? Frica e mai mare decât dragostea. Am mai spus asta. Nu mi-a fost frică să-i spun unui om tot ce simt, acum câţiva ani. Apoi mi-am dat demisia. Am vrut să ştie că demisia mea a fost rezultatul comportamentului abuziv. Acum ceva timp iar am avut curaj să-i spun unui om ce simt. De data asta, omul asta s-a purtat aşa de frumos că tot nu-mi vine să cred. Nu mă interesează care va fi rezultatul, mă interesează doar relaţia care înainte nu era deloc şi acum există ca prin minune. M-am înşelat în privinţa lui.
Parcurgem multe drumuri. Unele n-au finalitate. Pe unele drumuri rămânem fără apă, fără prieteni, fără vise, fără stele, fără repere. Dar singura busolă e în inima noastră. Pe asta n-o pierdem niciodată indiferent cu cât dispreţ ne vor privi unii.
Am inventat cele mai multe poveşti scrise aici, pe blog. Uneori poveştile astea au plecat de la fapte reale, de la un om din carne şi oase care a trecut întâmplător pe lângă mine, care m-a întrebat ceva ce mi-a trezit amintiri sau reînviat dureri. Nu doar frumuseţea e în ochii privitorului, ci şi adevărul. Fiecare are adevărul lui, nu? Felul în care îşi reprezintă oamenii, lucrurile, relaţiile dintre oameni. În funcţie de ce-a învăţat la vârstă mică de la părinţi, de la ce i s-a tot repetat la şcoală, de la ce meserie a ajuns să aibă, de la familia pe care a reuşit să şi-o facă sau ţină, de la tot felul de norme şi reguli sociale care fac nefericiţi oamenii când nu li se potrivesc. Sunt toate drumuri. Uneori contează ce e la capătul drumului. Pentru cei mai mulţi, de fapt. Asta contează. Scopul atins, victoria. Uităm de traseu, de ce-am învăţat pe parcurs. Uităm de clipele frumoase, de recunoştinţa că un om a trecut prin viaţa noastră. S-a întâmplat ca o poveste scrisă de mine să se potrivească cu realitatea unei persoane cunoscută recent. Foarte recent. Nu ştiu dacă are rost să mă justific, eu sunt cea care spune mereu că cine se scuză, se acuză. Nu ştiu dacă omul respectiv va citi şi asta. Ca să ştie. Să ştie că nu ştiu despre ce vorbeşte. A fost doar o coincidenţă. Îi mulţumesc fiindcă mi-a spus că scriu frumos. N-am vrut să redeschid răni sau să arunc cu adevăruri în faţă când şi eu am drumul meu de parcurs, adevărurile mele pe care nu le crede nimeni şi poveştile în care cred toţi.
Cuvintele acestui om m-au readus pe pământ, atentă doar la durerea mea, nu am observat că şi ceilalţi pot avea dureri. Şi reacţia lor să fie rezultatul nehotărârii mele, lipsei de logică, nesiguranţelor. Doar n-o să ne etalăm toţi temerile şi punctele slabe. Le ţinem bine ascunse, simulăm şi disimulăm. Iar dacă simţim că suntem atacaţi, lovim noi înainte. Iar când ai încredere în cineva, ajungi să-i arăţi şi vulnerabilităţile tale. Oricum le va simţi, le va intui. Apoi te va lovi. Citeam în "La răsărit de Eden" că principalul motor a tot ceea ce fac oamenii, cu mic, cu mare, e dragostea, obţinerea şi menţinerea ei. Cam. Dar ce te faci cu frica? Frica de-a nu avea dragoste, de-a o pierde, de-a n-o menţine? Frica e mai mare decât dragostea. Am mai spus asta. Nu mi-a fost frică să-i spun unui om tot ce simt, acum câţiva ani. Apoi mi-am dat demisia. Am vrut să ştie că demisia mea a fost rezultatul comportamentului abuziv. Acum ceva timp iar am avut curaj să-i spun unui om ce simt. De data asta, omul asta s-a purtat aşa de frumos că tot nu-mi vine să cred. Nu mă interesează care va fi rezultatul, mă interesează doar relaţia care înainte nu era deloc şi acum există ca prin minune. M-am înşelat în privinţa lui.
Parcurgem multe drumuri. Unele n-au finalitate. Pe unele drumuri rămânem fără apă, fără prieteni, fără vise, fără stele, fără repere. Dar singura busolă e în inima noastră. Pe asta n-o pierdem niciodată indiferent cu cât dispreţ ne vor privi unii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu