joi, 21 septembrie 2017

E oficial, ne-am despărţit

Calvin Klein a ieşit din scenă, am altul, tot Calvin Klein, de dată recentă. De vechiul m-am despărţit, era prea-prea deşi am înţeles asta târziu. Probabil de la notele finale, zahăr, cocos şi nu mai ştiu ce. Bălării toxice. Mă aşteptam să păstrez o picătură cum fac de obicei cu toate parfumurile, mă aşteptam să am regrete dar NU. Unbelievable.

A fost frig săptămâna asta. Din anotimpul meu preferat. Iarna mă deprimă, sper să treacă ca prin farmec. Într-o dimineaţă, discut cu mult calm cu princess, explicându-i că e rece afară şi o s-o îmbrac mai gros decât de obicei. Înţelege, cum altfel? Când să plecăm din casă, îmi zice că ea vrea sandalele. Îi spun că nu se poate, de ce nu se poate şi ea mă imploră:
-Dar te rog, te rog, te roooooggggg, mama! 
Şi mă supăr instant.
-Atunci să faci ce vrei, te rog, ia ce vrei, dezbracă-te şi mergi nu în sandale, mergi desculţă, da? Dar să nu-mi spui mie că ţi-e frig!
Toate astea ţipate. Ştiu. Nu sunt perfectă. 
-Bine atunci! 
Spune astea şi se aruncă pe colţar, plângând dramatic. Se pricepe.
 -Of, of, ce mă fac? O să iau ce vrei tu atunci!
Intru în baie. Vine după mine, cu un carneţel pe care a desenat ceva.
-Vezi? Ştii ce e asta? E inima mea frântă! Mi-ai frânt inima! Ne-am despărţit, mama, să ştii!
Culmea că a împărţit-o-n patru. Pe toate le ştie. 
Mă aplec la nivelul ei să ne conectăm.
-Îmi pare rău că ţi-am frânt inima. N-am vrut. Am vrut să-ţi fie bine pe drumul spre grădiniţă, ştii că ieri ne-a fost frig fiindcă ne-am îmbrăcat amândouă ca de vară?
-Da, ştiu, înţeleg, of, of...
-Hai să-ţi desenez ceva!  
Şi-i desenez o inimă :
Ne-am împăcat. Îmi desenează şi ea o inimă :


Together again.

Astăzi mergem la dansuri şi cât timp o aştept, mă gândesc să mă duc la Billa să-mi cumpăr ceva de mâncare, n-am mâncat nimic toată ziua cu ocazia unei plasări şi altor chestii as sweet as chocolate. N-aveau prea multe, nici eu nu prea aveam chef de ceva consistent. Ajung la casă. Casierul, un pic blonduţ, un pic grăsuţ, un pic pisi:
-Îmi daţi mie măruntul ăla? Îi spune domnului din faţa mea. Aşa, mâţâit. În genul lui Solcanu. Domnul îi dă măruntul, Mircea numără banii, e cumva nemulţumit că sunt doar 29 de bani dar treacă de la el. Se uită la ce am eu în pungă. Am folosit mănuşă. El, nu. În loc să se uite doar, i-am spus că nu ştiu ce e, speram doar să nu fie ceva dulce, pipăie cu degeţelele cu care a pus mâna pe bani şi-mi spune filozofic:

-Da. Nu ştiu ce e, să pot să bag aicea. 
În gând îmi spun că poate să bage ce poate, oricum nu mănânc. 
-Ce scria acolo?
-Îţi spuneam eu ce scria, beibi, dacă scria ceva. 
-Am înţeles, e fie cu spanac, fie cu ciuperci. 
-Îmi place aia cu fie. Carrefour, mon amour.
Plec prin ploaie să-mi iau odorul de la dansuri. Îmi aduc aminte de-o doamnă, adevărată doamnă de la un serviciu anterior, puţin arogantă, puţin cumva. Am nimerit într-o zi amândouă la toaletă. A ieşit cu aceeaşi prestanţă de regină neîncoronată din budă şi dusă a fost. Vezi tu, spălatul pe mâini după ce te ştergi la fund nu-i pentru toată lumea. Cred că n-a avut curaj. Nici curajul nu e pentru toată lumea. Îţi trebuie sânge pentru asta. Dacă nu-l ai, ai doar otravă. Şi apoi mergi în lume ca şi cum n-ar fi nimic.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Un an

A trecut un an de când mamaia nu mai e. Un an cu de toate. De parcă n-ar fi fost, De parcă am rămas agățați de o clipă tot acolo,  în martie...