joi, 23 februarie 2017

Drum bun, Cucu!

Păţită fiind, ştiu că nu doare.

Dimpotrivă.

Dar îi doare pe ceilalţi. Deşi din clipa în care ne naştem, acolo ne îndreptăm cu toţii. Ignorăm.



"Ne succedem generaţii şi ne credem minunaţi;
 Muşti de-o zi pe-o lume mică de se măsură cu cotul,
În acea nemărginire ne-nvârtim uitând cu totul
 Cum că lumea asta-ntreagă e o clipă suspendată,
 Că-ndărătu-i şi-nainte-i întuneric se arată."

 Asta aş vrea să-ţi spun. Ştiu că mi-ai zice că sunt deşteaptă şi frumoasă ca mama. Dar înţeleg că ţi-ar fi atât de frică că niciun cuvânt nu ţi-ar putea alina durerea.  Poate că o licoare magică te-ar ajuta. Şi totuşi...nu există aşa ceva!
Îmi amintesc când ne-am dus amândoi în Curtea de Argeş. Pe Momaia am crezut că o să zburăm cu maşina. Ce maşină, Cucu? Era o Dacie în al cărei schimbător de viteze mestecai ca în mămăligă. Şi fiindcă mă distram, mi-ai zis să încerc şi eu. Am avut puterea să te refuz, ştiam cum se conduce o Dacie în stare bună, nu voiam să încerc şi una jalnică.

Să ştii, Cucu, că ai făcut tot ce-ai putut pentru copiii tăi. Sunt băieţi minunaţi.

Sper, ca prin minune, să citeşti asta, cum am sperat şi la plecarea Sarei. Şi mai sper că ne vom întâlni toţi. Cândva, cumva. Deşi ştiu că e absurd. Dar ce nu este absurd? Tu ştii bine  că multe lucruri care păreau imposibile sunt posibile acum.

Pare că a venit primăvara. Deşi tu ai plecat de tot. Sunt atâţia prieteni cu care te vei întâlni! Cred că aşa ştim, la un moment dat din viaţă, că ne aflăm în cealaltă jumătate. Când începem să plecăm.

Drum bun, Cucu!  

luni, 20 februarie 2017

Alinare

Toată strada e în întuneric, numai un bec agăţat sus pe o clădire imensă, fără multe geamuri, luminează slab în jur. Un câine latră într-o curte iar o pisică, nu departe, miaună încetişor. Poate  de foame. Ninge cu fulgi rari. Se aude doar tăcerea fulgilor de nea căzând pe asfalt.

Un cuplu, femeie şi bărbat, traversează tăcut scena. Se opresc în dreptul clădirii. Ochii negri ai femeii strălucesc de parcă ar avea febră.

-Sunt oameni obişnuiţi, aşa e? întreabă.

-Da, îi răspunde bărbatul, monosilabic.

-Ai simţit şi tu însă, la fel ca mine, că îi cunoşti, că i-am mai întâlnit undeva, deşi n-aveam unde, mai ales că noi suntem împreună de atât de puţină vreme? Am văzut în ochii tăi uimirea şi apoi lipsa unui răspuns.

-Da, nu-mi explic. S-au uitat şi ei la noi  surprinşi.

Fulgi parcă tot mai grei acum cad cu repeziciune aşternându-se peste ei. Femeia îi scutură cu ţâfnă. Nu-i plac. El însă îi lasă să i se aşeze cuminţi pe faţă. I se topesc pe buze. Întinde mâna şi mângâie faţa femeii care are o clipă de nesiguranţă, de retragere, dar apoi se abandonează gestului tandru.

-Lasă-i. Să ţi se topească pe faţă. Nu avem decât clipa asta.

-Mâine ce va fi?

-N-am răspuns.

-Credeam că ai răspuns la orice, zâmbeşte femeia.

-Dacă aveam, nu eram aici. Nu e o situaţie obişnuită. Unul dintre noi va pierde.

-Dar am simţit că... contează ce am simţit?

-Contează.

-Aş vrea să nu fi tu cel care va pierde. Dar o să fii tu. Măcar dacă aş putea să-ţi iau durerea cu mâna.

Ninsoarea se opreşte brusc. De nicăieri începe să bată vântul, şfichiuindu-le obrajii.

Femeia întinde mâna spre inima bărbatului dar acesta se fereşte.

-Las-o să doară. Măcar acum pot să simt ceva. Am eu ceva pentru tine.

Cu mâna dreaptă îi desface părul iar cu stânga o cuprinde de mijloc.

-O să vină întâi furtuna, să ştii. Apoi va fi pustiu. O să fie atât de ger încât lacrimile ţi se vor tranforma în pietre dar nici n-o să observi. Multă vreme n-o să simţi nimic. Nici cald, nici frig. Când vei începe să simţi iar frigul sau căldura, te vei fi vindecat. N-o să mai ai întrebări dar o să mă găseşti răspuns în fiecare răsărit de soare. Cuvintele ţi se vor usca pe buze şi o să plângi fără să ştii de ce. Dar o să le iei altora durerea cu mâna. Asta să-ţi fie alinarea. Sau blestemul. Iar tu o să-mi fii durerea de inimă. N-o să ne mai găsim. Atât am avut.

-Dar ei, ei, cine erau? Trebuie să ştii!

-Eram noi. Împreună.

Acum e întuneric deplin si strada e luminată doar de zăpada proaspăt aşternută. Becul de pe clădirea imensă s-a stins. Câinele latră cu putere.

Mă trezesc brusc. E ora 3 dimineaţa.

vineri, 17 februarie 2017

Un vis

Dacă blogul acesta ar fi un jurnal online, aş începe postarea cu ceva ce-mi place foarte mult :

- Toţi visăm, spuse. Aşa începe. Ca într-un vis... 

Normal că n-aş spune cine a spus-o. Cine trebuie să ştie, ştie. Nu schimb nimic aici. Nici nu comentez.
Apoi mi-aş aminti cum ieri am intrat la Kaufland să cumpăr ceva şi n-aveau. Fiindcă mi-era sete, mi-am luat o sticlă de apă şi m-am aşezat la coadă. Şi ce cozi, fra! (Fra-ul asta e aici fiindcă e penibil tare şi-l aud la foarte mulţi oameni de parcă toţi ar fi înrudiţi unii cu alţii). Nu ne tragem, fra, de şireturi! Doar ne tolerăm. Mai puţin pe chelul din Carrefour, îmi displace atât de mult că i-am şi spus-o. Prima dată când spun cuvinte grele unui om.
 Bătrânul din spatele meu îşi pune cumpărăturile pe bandă. Are multe produse şi e prea aproape de mine. Aş mai vrea să cumpăr ceva. Ciocolată, nu, batoane cică fitness, nici atât, balsamuri de buze, nu, ojă, nu. Gumă. Iau şi un pachet de gumă.  Gumă, da? N-am dormit deloc în noaptea precedentă aşa că am cearcăne ca noaptea de decembrie. Nu-mi ridic ochii din pământ, mă uit numai în jos. Bătrânul crede că mă uit la ce şi-a cumpărat şi începe să se justifice :

-Numai o dată fac 69 de ani. Le-am luat prietenilor bere şi vin fiindcă mă vizitează.

-Înţeleg. La mulţi ani cu noroc!

-Nu mă credeţi, domnişoară? Să vă arăt!

Scoate un Samsung din  buzunar şi-mi arată pe ecran vreo 4 nume. E tot prea aproape de mine. Oare se uită la gumă?

-Da, şi?

-Ăla de sus, cu roşu, e al meu! Eu sunt Ion!

-Felicitări, domnul Ion! (Aşa tânăr şi Ion???, ţin mirarea asta pentru mine)

-Mulţumesc, domnişoară! Ţuică am acasă!( de aici încep să mă gândesc serios unde am greşit într-o viaţă anterioară sau chiar în asta). Ştii cum e cu berea şi cu vinul?

-Nu ştiu, spun şi mă gândesc că mai bine îmi iau sticlă cu apă în geantă ca să  nu mai întru aiurea în magazine).

-Berea te scoate la gard şi vinul...aici zice ceva de femei(clar!) dar eu plătesc rapid apa şi...guma, urându-i din mers aniversare plăcută şi el îmi mulţumeşte spunându-mi că "sunteţi foarte drăguţă, domnişoară!"

Da, bine. Îmi era foarte sete.
O iau pe princess de la grădiniţă şi îi arăt zambilele albe din ghiveci. Se miră toată de mirosul lor frumos şi mă întreabă dacă-mi plac şi mie. Nu aşa de mult cum îmi plac freziile(şi dulceaţa de mure, hmm) dar îmi plac fiindcă retrăiesc dimineţi de duminică în Argeş, cu narcise galbene şi albe, cu crengi de caişi înfloriţi, cu ghiocei firavi(încadraţi doar de alţi ghiocei) şi cu toţi verişorii şi prietenii lângă noi.
Înainte de somn mă întreabă dacă ştiu cine e în fotografia de sub perna ei. Mă uit. E o fotografie veche de 14 ani. Coincidenţă. Sunt eu cu trei prietene. Pe una dintre ele o recunoaşte.

-Mama, dar eu unde eram aici?

-Erai la mine în burtică!

-Dar nu se poate fiindcă aveai burtica prea mică! Sunt supărată pe tine că nu eram şi eu în poză!

-Dar erai, princess! Erai în visul meu!

-Cum adică în visul tău?

-Întotdeauna am visat să am o fetiţă deşteaptă, puternică, frumoasă, blondă ca tine şi cu ochii negri! Şi tu eşti visul meu!

Dă ochii peste cap de încântare şi-mi spune cu lacrimi în ochi:

-Şi tu eşti visa mea, mami!(numai când e foarte încântată de mine îmi spune "mami" şi nu "mama").

Eu visez mai departe.
La toţi oamenii care mă fac fericită. La toate minunile din viaţa mea. Care există în afara blogului. E doar un exerciţiu de imaginaţie. De exemplu, dulceaţa de trandafiri din "Dulceaţă de mure" e personificarea unei fete prea-prea. Nu foarte-foarte. Prea-prea. Boală grea.
                                                             

luni, 13 februarie 2017

Final

-Gata, nu-mi mai spune nimic, mă roagă. Ştiu ce se întâmplă. Pablo, cum l-ai botezat tu, pleacă în căutarea fericirii. Tot pentru Cadâr. Căci "viaţa oamenilor era tare ticăloasă", te citez. Nu ştiu cum de nu-ţi mai aduci aminte tu de oameni dar de evenimente îţi aduci aminte. Şi acum taci, că-ţi spun eu. Pablo(Tasin din poveste) face orice face un erou, merge peste ţări şi mari, străbate munţi şi ape, înlătura tot felul de obstacole şi tot felul de oameni falşi pentru a afla răspunsul la întrebarea : unde este fericirea? Nu i-l dă nimeni dar, în schimb, găseşte iubirea, materializată într-o frumoasă fată, Umi.  Şi, cu ajutorul ei, iar caută fericirea deşi poate fericirea era chiar ea.

-Tu, strigă el, tu! Cum de nu mi-am dat seama? Tu eşti fericirea, Umi!

Fata tăcea, zâmbindu-i tot atât de neînţeles.

-Am ghicit?

-Trebuie să ştii, Tasin, că fericirea nu se capătă pe ghicite...Caută...Poate fericirea nu stă numai în iubire. 

O caută  Tasin în bogăţie, în învăţătură, o caută peste tot. Dar tot îi fugea printre degete. O caută în călătorii, departe de Umi. În călătoriile lui în căutarea fericirii, ajută nişte oameni care nu descoperiseră puterea focului, cum să-l folosească. Oamenii îi spun că pentru ei el este fericirea fiindcă i-a învăţat cum să facă focul. Iar Tasin, de atâta vreme de când era cu ei, uitase să mai caute fericirea. Şi a priceput Tasin că dându-le oamenilor fericirea, găsise fericirea şi pentru el. S-a întors la Umi şi la bătrânul Cadâr. Când Cadâr a plecat...Tasin şi Umi s-au retras în adâncurile mării, la Aisha. Şi-am încălecat pe-o căpşună şi v-am spus o mare minciună! Cum ţi-a plăcut varianta mea?

-Chiar aşa a şi fost! Fericirea e chiar aici, la îndemâna fiecăruia. Dar ne este greu s-o recunoaştem, ne punem singuri piedici. Sunt evenimente pe care nu le putem prevedea, experienţe ale căror sens ne scapă...dar avem iubirea, nu? Şi ne putem bucura sincer de faptul că cineva există pur şi simplu în viaţa noastră, fără explicaţii psihologice.

-Dormi la mine în seara asta? Mâine dimineaţă am iar pentru tine dulceaţă de mure! Dar nu mai fumezi!                       

sâmbătă, 11 februarie 2017

Dulceaţă de mure(continuare)

Conduce cu viteză maximă pe drumurile cotite şi pustii dar nu-mi este deloc teamă. Ştiu că are permisul de numai şase luni însă conduce de cel puţin patru ani, are pădurea din spatele casei mereu la dispoziţie.

Mă întreabă brusc dacă-mi amintesc când a venit pe la noi cu un verişor şi le-am spus o poveste. Nu-mi amintesc deloc de ei. Ştiu că spuneam poveşti copiilor de la bloc dar de ei nu-mi amintesc nimic.

-Dar povestea ţi-o mai aminteşti? Era o poveste a fericirii...
-Parţial,  nu toată. Ţi-o spun cum mi-o amintesc sau o adaptez timpurilor noastre?
-Adapteaz-o.

Închid ochii şi încep să povestesc.

-A fost, n-a fost, unii spun însă c-a fost.  A fost cândva un bătrân, nu chiar bătrân, ci doar ajuns la criza vârstei mijlocii, într-un mare oraş, cu potenţial...nu ştiu, bătrânul sau oraşul? Oricum, ajuns la o oarecare vârstă, omul acesta a lăsat totul în urmă, familie(nimic serios, doar nevasta care se săturase de el), prieteni(puţini, ca în viaţa fiecăruia), a vândut cam tot ce avea, a împărţit cu fosta şi a plecat într-un oraş pe malul marii, cu speranţa că nemărginirea marii îi va aduce fericirea în suflet. Dar cel mai mult spera ca marea să-i aducă un copil, un băiat, nu ştia de unde să i-l aducă marea şi acesta era un aspect asupra căruia reflecta serios când sticla de vin rose se golea după cina de la ora 6.

-De unde să-mi aducă marea un copil, vai, vai, de unde, de unde? Îmbătrânesc, bietul de mine, ce mă fac?

Şi aici ar mai fi tras un fum sau două dar vezi tu, nu fuma... nu mai înveţi cal bătrân la ham!

-Dar era aşa bătrân sau nu?
-Ei, câţi ani ai tu acum? Nu ţi se par ăştia de 40 de ani în vârstă?
-Ba da, mi se par.
-Să mai vorbim şi peste 10 ani căci asta e frecvenţa cu care ne întâlnim şi-mi spui atunci ce părere ai.

Pe domnul îl chema Cadâr. Într-o noapte de iulie, s-a dezlănţuit o furtună. Cadâr dormea de la ora 9, căci golise cu un prieten două sticle de vin. Vântul şuiera din toate părţile, tremurau termopanele, nu alta! Apa se scurgea nemiloasă prin geamul de la baie care stătea tot timpul deschis, avea Cadâr o prietenă zăludă care atunci când îl vizita în interes de serviciu, fuma în baie căci el nu suporta mirosul de tutun. Buimac încă de vin şi de somn şi de nesomn, Cadâr a strâns apa din baie şi a ieşit să se plimbe pe faleză. Furtuna încetase brusc, doar câteva picături de ploaie îi răcoreau fruntea ridată.

Cadâr mergea încet, sperând să găsească nici el nu ştia ce dar oricum uitase papucii acasă aşa că se cam înţepa ceea ce-l enerva teribil. Exact când se gândea să se întoarcă, s-o dea dracului de plimbare, se împiedică de un stâlp de piatră. Acoperit de alge scârboase, la lumina lunii, stâlpul părea un cadavru în putrefacţie.

-Ooo, doamnă, eu nu aşa îmi amintesc povestea!
-Spunem ce ne amintim, nu, crezi că am mai citit povestea de acum 14 ani sau ce? Adaptare, honey, adaptare! Ascultă :

Cadâr era cam încăpăţînat, cu năravuri şi năravul lui cel mai mare era curiozitatea. Uneori nici nu-şi amintea de ce era aşa de curios. "O fi naiba vreo sirenă!", îşi spunea Cadâr, ba uimit, ba speriat, ba plin de speranţă ca atunci când eşti pus în faţa unei situaţii neaşteptate şi nu ştii dacă să te bucuri sau nu.

-Doamne-Dumnezeule!(în original, a spus Allah dar să ştii că-i totuna). Stâlpul nu era stâlp, nu era nici sirenă, ci era un om de piatră, de-o frumuseţe rară şi drept ca o trestie(una gânditoare) şi tânăr ca fiul pe care şi-l dorise întotdeauna Cadâr. Şi gândul că va avea un copil, adus de ape, chiar şi din piatră, l-a făcut să plângă cu lacrimi mari şi fierbinţi care picurau, pic, pic pe stâlpul de piatră şi piatra a prins viaţă pe jumătate.

-Îţi mai povestesc?
-Mai povesteşte-mi, îmi răspunde dar să păstrezi finalul pentru seara asta.

-După ce-a tot plâns, i-au secat lacrimile şi de ciudă că stâlpul era doar pe jumătate om, l-a tras deoparte, l-a băgat sub nişte stânci şi s-a dus într-o fugă la apartament, a luat papuci şi o ceapă cu care să se frece la ochi. Să vezi atunci  plânsete de sărea cămaşa de pe el ca de pe Smărăndiţa popii dar lacrimile lui toate au transformat stâlpul într-un tânăr minunat, gen Pablo Alboran, de s-a şi gândit Cadâr că se vor isteriza adolescentele  şi octogenarele care se plimbau la ora aceea pe plajă. Noroc că era îmbrăcat tânărul căci astfel şi lui i s-ar fi părut ciudat să plângă aşa cu lacrimi fierbinţi pe pieptul unui bărbat când numai el ştia cât de straight era.

N-a mai plâns Cadâr şi cu vocea strangulată de emoţie l-a întrebat pe Pablo(deja îl botezase) dacă vrea să fie copilul lui, să-l înveţe tot ce învăţase el până la vârsta aceea.

Pablo i-a zâmbit şi a răspuns:
-Numai Scufiţa Roşie nu vreau să fiu. Plângi înainte...

A bocit iar Cadâr, de fericire acum şi Pablo a prins viaţă cu totul.

-Tare am mai înţepenit, a spus el. Bă, tată, bă, de când te aşteptam să mă aduci la viaţă!

Cadâr, de fericire, a început să sară pe plajă ca un ţap, uitând şi de durerea de genunchi. N-avea nicio teamă, cum să-ţi fie teamă de ceva ce n-ai trăit niciodată?

-Spune-mi, Pablo, ce e cu tine?
-Tată, a spus tânărul, eu sunt fiu al mării, mama mea e Aisha, tot fiică a mării şi neamul nostru e nemuritor. Un vrăjitor duşman m-a prefăcut în stană de piatră şi secole de-a rândul am stat sub ape, adus de ele pe plaje pustii şi stană de piatră rămâneam dacă nu plângeai tu(sper că nu de la vreo licoare a lui Bachus) şi mă dezlegai de vrajă. Vrăjitorul intenţionat mi-a legat soarta de lacrimile unui om fiindcă pe fundul mării, unde e casa noastră, nu sunt oameni. Dar mama mea, Aisha, s-a folosit de furtuna de azi-noapte şi m-a trimis aici...unde suntem?
-La Mamaia suntem. E o staţiune de fiţe din România. O să te apuce şi pe tine plânsul când o să vezi preţurile şi sirenele siliconate de pe aici. Nimic autentic.

Pablo zâmbeşte şi se întoarce spre mare, bate din palme şi strigă de trei ori:

-Ibadul, deschide poarta!

Noroc că nu mai era nimeni pe plajă căci astfel cineva sigur suna după o ambulanţă, să ducă nebunii la spital.

Dar la al treilea strigăt, apele marii s-au mişcat şi s-au desfăcut în lături, dezvăluind tot misterul adâncurilor albastre. Mă rog, cam gri, căci fusese furtună. Şi era noapte...
Va urma :)

miercuri, 8 februarie 2017

Karma=a bitch?

Da.
Te ameţeşte şi te loveşte exact când te aştepţi mai puţin.  Are răbdare.

Ei, da.
Ce n'est pas vrai.


În fond, dacă ar exista  soarta asta numită karma, cei mai mulţi şi-ar lua-o. Dar nu există. 


Există control.
Inteligenţă emoţională.
Că nu le avem cu toţii, nu-i bai. Se învaţă.
Verifici informaţia din mai multe surse, vezi dacă nu e doar zvon, vezi dacă se potriveşte cu sufletul tău, conştiinţa ta, inima ta(dar ai?) şi apoi vezi tu ce faci.


Fiindcă nu există poveşti identice. Poveştile seamănă între ele, oamenii pot dezvolta emoţii, relaţii. Şi cuvintele nasc emoţii. Şi realităţi. Dar realitatea nu. Oamenii îmbracă realitatea în poezie, dramă şi teatru ca să meargă mai departe. Unii o îmbracă doar în tăcere.


Karma is not a bitch.
A doua ceaşcă de cafea e aşa.


Şi după ani şi ani ajungi să înţelegi răzvrătirea lui Alex. Nu trăieşte nimeni pentru tine, Alex. Iar dacă tu eşti fericit, asta e tot ce contează. Dacă tu ai ajuns la tine(câţi ajung?), asta e tot ce contează. Fericirea nu se strigă. Este şi atât. Lupţi pentru ea, nu e mereu simplu. Cauţi semnificaţii.

Sau doar trăieşti.    
Sursa foto : http://villiby.deviantart.com/art/Bad-Karma-91454382

luni, 6 februarie 2017

Dulceaţă de mure

Stăm numai noi la o masă, eu vreau unt, dulceaţă de mure(cum altfel?), lapte dulce fierbinte şi cafea.  Tu nu vrei nimic. Apoi te răzgândeşti. Vrei un suc de portocale şi o cafea. Te cert că bei cafea pe stomacul gol.

Scoţi cu mişcări lente o ţigară din pachet, fără să spui nimic. Bei apoi suc. Mă enervez din senin dar nu las să se vadă şi-ţi urmăresc mişcările.

-Tot aşa faci? Tragi primele fumuri din ţigară şi apoi ţi-e rău?

-Da, îţi răspund. Dacă trag unul singur, nu mi-e rău. Dar nu pot fără al doilea! Mă ţii tu de mâna să nu leşin!

Îmi întinzi ţigara şi mi-o aprinzi. Nu-ţi tremură deloc mâinile dar mie, da. Ca de obicei. Trag fum adânc şi-l dau afară încet. Apoi râd. Ştiu ce urmează. Trag şi al doilea fum cu nesaţ si mă întind pe un şezlong. Nici nu clipeşti. Mă accepţi aşa. Mereu. Fără nicio întrebare.

-Acum pot să-mi beau cafeaua pe stomacul gol, doamnă?

-Hmm, răspund, faci cum vrei dar lasă-mă acum. Vorbim după ce leşin.

Te aşezi lângă mine şi mă ţii strâns de mână. Îţi simt parfumul atât de familiar de parcă e al meu. 

-Hai, mănâncă-ţi dulceaţa de mure cu care mă înnebuneşti mereu şi spune-mi povestea ei. Dacă n-ar avea o poveste, sigur nu te-ar interesa. Ai tu un stil, să povesteşti câte un lucru sau câte un om, îmbogăţindu-i cu sensuri pe care sigur nu le au. Te ascult. După care fugim în pădure cu Nissan-ul, trebuie să-i încerc  puterea. Dacă-ţi place, îi scrii povestea. Nu-ţi plac ţie maşinile. Poţi să-l şi conduci. În pădure nu ne vede nimeni.

Întind untul pe felia de pâine şi apoi dulceaţa de mure. Sunt perfecte, întregi, mirosind a vară târzie. Îţi povestesc cum mă duceam după mure cu naşa. Ce victorie să găsesc cele mai mari mure! Nu le mâncam pe acelea, le admiram şi le strângeam. Mă înţepam şi sângeram. Eram ruptă de oboseală şi soarele mă amorţea dar refuzam să mă dau bătută. Ştiam că iarna, târziu, când toate fructele erau doar amintiri, dulceaţa de mure va fi salvarea mea în timp ce citeam sau învăţam lucruri inutile. Mă laşi să povestesc toate nimicurile. Uit de lapte şi beau doar cafea. După care îmi mai aprind o ţigară, trag iar două fumuri din ea şi o fumezi tu până la capăt. Nu-mi mai e aşa de rău.

-Nu vrei şi dulceaţă de trandafiri? Sau asta nu-ţi spune nicio poveste?

-Nu-mi spune decât : mănâncă-mă, mănâncă-mă, sunt oricum, numai bună nu, sunt aspectuoasă, sunt foarte dulce dar sunt disperată după atenţie aşa că mănâncă-mă, te roooog! O să pretind că sunt bio, că sunt unică şi apoi vezi tu! O să vrei să mă laşi, o să bei un litru de apă şi tot rău o să-ţi fie! Dar m-ai mâncat! Şi-ţi mănânc şi eu nervii!

-Sigur că da! Aminteşte-mi să nu mănânc dulceaţă de trandafiri decât atunci când o să fie prea târziu. Pe la vreo 70 de ani.

Plecăm cu maşina.                     

Va urma :)

sâmbătă, 4 februarie 2017

Primăvara

Simt eu că vine primăvara. O simt. E aproape. Ştiu că e 4 februarie. Dar uite aşa, împotriva tuturor. Against all odds. Împotriva tuturor ordonanţelor. O să vină. Dimineaţa, la ora 4, mierlele o să-mi cânte iar la fereastră.


Câteodată nu se întâmplă nimic la lucru. Ceea ce-l face plictisitor.

Dar...îi mulţumesc într-o zi agentului de pază că mi-a arătat unde mi-a căzut un pachet de ţigări şi se miră :

-Mulţumesc? Păi de ce-mi mulţumiţi?

Mă uit în ochii lui să-i văd privirea. E goală.

-Fiindcă mi-aţi arătat unde a căzut. Eu nu-l vedeam.

-Da dar să-mi mulţumiţi pentru asta?!? Că nu l-am ridicat!

Nu mă mai uit la el. I-am văzut privirea aia goală. Goală de orice.

-Ştiţi ce? Fără "mulţumesc" atunci! Că nu-l apreciaţi! Dacă nu vă mulţumeam, spuneaţi că sunt arogantă! Aşadar nu " mulţumesc"! Mi-l iau înapoi, spun, dramatizând intenţionat situaţia, prea mă plictisesc săptămâna asta.

La casă, cea mai frumoasă blondă pe care-am văzut-o vreodată, cu ochi negri frumoşi  şi gene nerimelate, râde discret.  Pachetele de ţigări de sus îmi cad toate grămadă peste produsele ei.

-Nu, mulţumesc, zâmbeşte ea şi zâmbetul ei îmi aduce iar zâmbetul pe buze. Apoi îmi spune şoptit, să aud numai eu, că...(secret, cum altfel?)

Plăteşte cumpărăturile şi se întoarce să mă salute, surâzând  misterios.

Sper s-o mai întâlnesc. Nu trebuie să înţeleg nimic. Fiindcă ştiu.


Stau între doi merchandiseri. Vorbesc cu mine dar nu-i aud fiindcă gândurile mele sunt departe. De altfel, unul dintre ei nu e niciodată prezent cu mintea în Carrefour, munceşte by default. Aşa că nu se miră că nici eu nu sunt acolo. Apropierea de oameni te împiedică să înţelegi atâtea lucruri. Paradoxal. Trebuie să iei distanţă. Să-i citeşti printre rânduri, pe diagonală. Fiindcă nu e timp. Dar pentru ce iubim, ne facem întotdeauna timp. Indiferent de crăpăturile apărute, de marginile zdrenţuite, de colţurile care ne agaţă, de ceaţa care se depune când nu ne înţelegem.




Un an

A trecut un an de când mamaia nu mai e. Un an cu de toate. De parcă n-ar fi fost, De parcă am rămas agățați de o clipă tot acolo,  în martie...