Dulceaţă de mure

Stăm numai noi la o masă, eu vreau unt, dulceaţă de mure(cum altfel?), lapte dulce fierbinte şi cafea.  Tu nu vrei nimic. Apoi te răzgândeşti. Vrei un suc de portocale şi o cafea. Te cert că bei cafea pe stomacul gol.

Scoţi cu mişcări lente o ţigară din pachet, fără să spui nimic. Bei apoi suc. Mă enervez din senin dar nu las să se vadă şi-ţi urmăresc mişcările.

-Tot aşa faci? Tragi primele fumuri din ţigară şi apoi ţi-e rău?

-Da, îţi răspund. Dacă trag unul singur, nu mi-e rău. Dar nu pot fără al doilea! Mă ţii tu de mâna să nu leşin!

Îmi întinzi ţigara şi mi-o aprinzi. Nu-ţi tremură deloc mâinile dar mie, da. Ca de obicei. Trag fum adânc şi-l dau afară încet. Apoi râd. Ştiu ce urmează. Trag şi al doilea fum cu nesaţ si mă întind pe un şezlong. Nici nu clipeşti. Mă accepţi aşa. Mereu. Fără nicio întrebare.

-Acum pot să-mi beau cafeaua pe stomacul gol, doamnă?

-Hmm, răspund, faci cum vrei dar lasă-mă acum. Vorbim după ce leşin.

Te aşezi lângă mine şi mă ţii strâns de mână. Îţi simt parfumul atât de familiar de parcă e al meu. 

-Hai, mănâncă-ţi dulceaţa de mure cu care mă înnebuneşti mereu şi spune-mi povestea ei. Dacă n-ar avea o poveste, sigur nu te-ar interesa. Ai tu un stil, să povesteşti câte un lucru sau câte un om, îmbogăţindu-i cu sensuri pe care sigur nu le au. Te ascult. După care fugim în pădure cu Nissan-ul, trebuie să-i încerc  puterea. Dacă-ţi place, îi scrii povestea. Nu-ţi plac ţie maşinile. Poţi să-l şi conduci. În pădure nu ne vede nimeni.

Întind untul pe felia de pâine şi apoi dulceaţa de mure. Sunt perfecte, întregi, mirosind a vară târzie. Îţi povestesc cum mă duceam după mure cu naşa. Ce victorie să găsesc cele mai mari mure! Nu le mâncam pe acelea, le admiram şi le strângeam. Mă înţepam şi sângeram. Eram ruptă de oboseală şi soarele mă amorţea dar refuzam să mă dau bătută. Ştiam că iarna, târziu, când toate fructele erau doar amintiri, dulceaţa de mure va fi salvarea mea în timp ce citeam sau învăţam lucruri inutile. Mă laşi să povestesc toate nimicurile. Uit de lapte şi beau doar cafea. După care îmi mai aprind o ţigară, trag iar două fumuri din ea şi o fumezi tu până la capăt. Nu-mi mai e aşa de rău.

-Nu vrei şi dulceaţă de trandafiri? Sau asta nu-ţi spune nicio poveste?

-Nu-mi spune decât : mănâncă-mă, mănâncă-mă, sunt oricum, numai bună nu, sunt aspectuoasă, sunt foarte dulce dar sunt disperată după atenţie aşa că mănâncă-mă, te roooog! O să pretind că sunt bio, că sunt unică şi apoi vezi tu! O să vrei să mă laşi, o să bei un litru de apă şi tot rău o să-ţi fie! Dar m-ai mâncat! Şi-ţi mănânc şi eu nervii!

-Sigur că da! Aminteşte-mi să nu mănânc dulceaţă de trandafiri decât atunci când o să fie prea târziu. Pe la vreo 70 de ani.

Plecăm cu maşina.                     

Va urma :)