Alinare

Toată strada e în întuneric, numai un bec agăţat sus pe o clădire imensă, fără multe geamuri, luminează slab în jur. Un câine latră într-o curte iar o pisică, nu departe, miaună încetişor. Poate  de foame. Ninge cu fulgi rari. Se aude doar tăcerea fulgilor de nea căzând pe asfalt.

Un cuplu, femeie şi bărbat, traversează tăcut scena. Se opresc în dreptul clădirii. Ochii negri ai femeii strălucesc de parcă ar avea febră.

-Sunt oameni obişnuiţi, aşa e? întreabă.

-Da, îi răspunde bărbatul, monosilabic.

-Ai simţit şi tu însă, la fel ca mine, că îi cunoşti, că i-am mai întâlnit undeva, deşi n-aveam unde, mai ales că noi suntem împreună de atât de puţină vreme? Am văzut în ochii tăi uimirea şi apoi lipsa unui răspuns.

-Da, nu-mi explic. S-au uitat şi ei la noi  surprinşi.

Fulgi parcă tot mai grei acum cad cu repeziciune aşternându-se peste ei. Femeia îi scutură cu ţâfnă. Nu-i plac. El însă îi lasă să i se aşeze cuminţi pe faţă. I se topesc pe buze. Întinde mâna şi mângâie faţa femeii care are o clipă de nesiguranţă, de retragere, dar apoi se abandonează gestului tandru.

-Lasă-i. Să ţi se topească pe faţă. Nu avem decât clipa asta.

-Mâine ce va fi?

-N-am răspuns.

-Credeam că ai răspuns la orice, zâmbeşte femeia.

-Dacă aveam, nu eram aici. Nu e o situaţie obişnuită. Unul dintre noi va pierde.

-Dar am simţit că... contează ce am simţit?

-Contează.

-Aş vrea să nu fi tu cel care va pierde. Dar o să fii tu. Măcar dacă aş putea să-ţi iau durerea cu mâna.

Ninsoarea se opreşte brusc. De nicăieri începe să bată vântul, şfichiuindu-le obrajii.

Femeia întinde mâna spre inima bărbatului dar acesta se fereşte.

-Las-o să doară. Măcar acum pot să simt ceva. Am eu ceva pentru tine.

Cu mâna dreaptă îi desface părul iar cu stânga o cuprinde de mijloc.

-O să vină întâi furtuna, să ştii. Apoi va fi pustiu. O să fie atât de ger încât lacrimile ţi se vor tranforma în pietre dar nici n-o să observi. Multă vreme n-o să simţi nimic. Nici cald, nici frig. Când vei începe să simţi iar frigul sau căldura, te vei fi vindecat. N-o să mai ai întrebări dar o să mă găseşti răspuns în fiecare răsărit de soare. Cuvintele ţi se vor usca pe buze şi o să plângi fără să ştii de ce. Dar o să le iei altora durerea cu mâna. Asta să-ţi fie alinarea. Sau blestemul. Iar tu o să-mi fii durerea de inimă. N-o să ne mai găsim. Atât am avut.

-Dar ei, ei, cine erau? Trebuie să ştii!

-Eram noi. Împreună.

Acum e întuneric deplin si strada e luminată doar de zăpada proaspăt aşternută. Becul de pe clădirea imensă s-a stins. Câinele latră cu putere.

Mă trezesc brusc. E ora 3 dimineaţa.