Câteodată nu se întâmplă nimic la lucru. Ceea ce-l face plictisitor.
Dar...îi mulţumesc într-o zi agentului de pază că mi-a arătat unde mi-a căzut un pachet de ţigări şi se miră :
-Mulţumesc? Păi de ce-mi mulţumiţi?
Mă uit în ochii lui să-i văd privirea. E goală.
-Fiindcă mi-aţi arătat unde a căzut. Eu nu-l vedeam.
-Da dar să-mi mulţumiţi pentru asta?!? Că nu l-am ridicat!
Nu mă mai uit la el. I-am văzut privirea aia goală. Goală de orice.
-Ştiţi ce? Fără "mulţumesc" atunci! Că nu-l apreciaţi! Dacă nu vă mulţumeam, spuneaţi că sunt arogantă! Aşadar nu " mulţumesc"! Mi-l iau înapoi, spun, dramatizând intenţionat situaţia, prea mă plictisesc săptămâna asta.
La casă, cea mai frumoasă blondă pe care-am văzut-o vreodată, cu ochi negri frumoşi şi gene nerimelate, râde discret. Pachetele de ţigări de sus îmi cad toate grămadă peste produsele ei.
-Nu, mulţumesc, zâmbeşte ea şi zâmbetul ei îmi aduce iar zâmbetul pe buze. Apoi îmi spune şoptit, să aud numai eu, că...(secret, cum altfel?)
Plăteşte cumpărăturile şi se întoarce să mă salute, surâzând misterios.
Sper s-o mai întâlnesc. Nu trebuie să înţeleg nimic. Fiindcă ştiu.
Stau între doi merchandiseri. Vorbesc cu mine dar nu-i aud fiindcă gândurile mele sunt departe. De altfel, unul dintre ei nu e niciodată prezent cu mintea în Carrefour, munceşte by default. Aşa că nu se miră că nici eu nu sunt acolo. Apropierea de oameni te împiedică să înţelegi atâtea lucruri. Paradoxal. Trebuie să iei distanţă. Să-i citeşti printre rânduri, pe diagonală. Fiindcă nu e timp. Dar pentru ce iubim, ne facem întotdeauna timp. Indiferent de crăpăturile apărute, de marginile zdrenţuite, de colţurile care ne agaţă, de ceaţa care se depune când nu ne înţelegem.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu