Drum bun, Cucu!

Păţită fiind, ştiu că nu doare.

Dimpotrivă.

Dar îi doare pe ceilalţi. Deşi din clipa în care ne naştem, acolo ne îndreptăm cu toţii. Ignorăm.

"Ne succedem generaţii şi ne credem minunaţi;

 Muşti de-o zi pe-o lume mică de se măsură cu cotul,

În acea nemărginire ne-nvârtim uitând cu totul

 Cum că lumea asta-ntreagă e o clipă suspendată,

 Că-ndărătu-i şi-nainte-i întuneric se arată."

 Asta aş vrea să-ţi spun. Ştiu că mi-ai zice că sunt deşteaptă şi frumoasă ca mama. Dar înţeleg că ţi-ar fi atât de frică că niciun cuvânt nu ţi-ar putea alina durerea.  Poate că o licoare magică te-ar ajuta. Şi totuşi...nu există aşa ceva!

Îmi amintesc când ne-am dus amândoi în Curtea de Argeş. Pe Momaia am crezut că o să zburăm cu maşina. Ce maşină, Cucu? Era o Dacie în al cărei schimbător de viteze mestecai ca în mămăligă. Şi fiindcă mă distram, mi-ai zis să încerc şi eu. Am avut puterea să te refuz, ştiam cum se conduce o Dacie în stare bună, nu voiam să încerc şi una jalnică.

Să ştii, Cucu, că ai făcut tot ce-ai putut pentru copiii tăi. Sunt băieţi minunaţi.

Sper, ca prin minune, să citeşti asta, cum am sperat şi la plecarea Sarei. Şi mai sper că ne vom întâlni toţi. Cândva, cumva. Deşi ştiu că e absurd. Dar ce nu este absurd? Tu ştii bine  că multe lucruri care păreau imposibile sunt posibile acum.

Pare că a venit primăvara. Deşi tu ai plecat de tot. Sunt atâţia prieteni cu care te vei întâlni! Cred că aşa ştim, la un moment dat din viaţă, că ne aflăm în cealaltă jumătate. Când începem să plecăm.

Drum bun, Cucu!