O zi de lucru nebună, nebună de tot(în pandemie)

Plec de acasă în grabă, cu tot felul de întrebări fără răspuns, cu zeci de nelămuriri și tot atâtea îndoieli. Dar stop, nu e timp de îndoieli. Soarele a răsărit și astăzi. După blocurile verzi, prima minune a zilei și-a făcut apariția, luminând și încălzind orașul, lumea. Gripa rezistă. Rezistăm și noi. Cine știe câți au murit de febră spaniolă în timpul primului război mondial? Câți au murit de ciumă bubonică în vremuri de mult apuse? Suntem statistici, până la urmă. Numere. Arunc gunoiul, sortez, hârtia la hârtie, plasticul...la plastic. Câte cineva se mai uită lung și aruncă tot cum știu ei de mult : "Gunoiul ajunge tot la gunoi!" Nu poți să le scoți aceste deșeuri din minte. E de înțeles atunci de ce suntem mereu la coada Europei. Ca Joițele nevenerate de la noi, cu pleata nespălată în vânt, care își aruncă gunoaiele unde apucă, unde le doare pe ele, pe la concurență.  Măcar vacile au o scuză. 

                                                          

Autobuzele nu mai întârzie mai deloc, sunt mai puțini călători și foarte mulți în vârstă. Bat magazinele în lung și-n lat, căutând oferte, verificând prețuri. Nu pot să nu mă gândesc că după ce efectele pandemiei se vor simți în plin, peste ani și ani, vom colinda și noi magazinele. Acum, vorba lui Zorba, le trăim toate ca prin vis. Dar visul ăsta e viața noastră. Câte un etnic, cu masca pusă doar pe gură privește ironic în jur. Altul, fără mască, își întinde piciorușul bronzat pe scaunul de lângă mine. Îi atrag atenția că nu  se face asta și mă întreabă "da'de ce?" Chiar așa, dacă întreabă, ori n-are habar, ori asta e viața. Nu știu ce să aleg așa că plec eu și mă întreabă suav: Da'te-ai supi?" Măcar vacile au o scuză. 

În magazine, de la intrare, suntem luați în primire, ni se verifică temperatura, ne semnăm, dăm declarații, numere de telefon, scriem, scriem...mulți n-au mai scris atât de mult de când copiau la școală. Sau poate ei nu copiau niciodată, e mult mai simplu să ne mințim, să nu ne spunem așa brutal adevăruri. În fond, numai pe noi ne avem. Noi, și nu clienții, stăpânii tuturor magazinelor, regi și regine imuni la Covid, suntem cei care pot lua gripă și o ducem peste tot. Clienții, atotplimbăreți, puternicii galaxiei afacerilor, vârstnicii și...elvețienii, nu?, nu se pot contamina și, prin urmare, nu au cum să dea gripa mai departe. Să fie atunci, liberi să se plimbe! Dar noi, cei care avem și noi familii acasă, cheltuieli și propria sănătate de luat în seamă, trebuie să fim verificați și supuși restricțiilor de tot felul. De parcă nouă nu ne-ar păsa de noi, de copiii noștri și vrem, prostește, să ne luptăm cu Covidul, un moft, o conspirație. 

Pe drumul spre casă, nu am cum să nu mă gândesc că a mai trecut o zi. Încă o zi nebună. Total diferită față de cea de ieri. Sau, stai, nu e așa,  sunt toate la fel. Zilele "nebune" de dinaintea pandemiei, par dulceață. Astea, de acum, dulceață de cireșe păsărești. Amare. Însă are și dulceața aceasta farmecul ei nespus, dincolo de cuvinte. Povestea din spatele poveștii.

                                                    

Oameni anxioși

Oameni anxioși este titlul ultimei cărți citite de mine și scrisă de Fredrick Backman și nu invers, dar asta e o altă poveste. 😇

Titlul cărții nu mi-a spus absolut nimic bun ci dimpotrivă dar recomandarea unui "prieten" de pe Facebook m-a făcut curioasă. Curiozitatea m-a făcut să caut și titlul original : Folk med angest care mie mi se pare departe de ceea ce este anxietatea, mai degrabă oameni cu mânie. Dar uite că nu sunt expertă în suedeză, nici măcar în engleză iar în tulburările emoționale nici atât. Doar un cititor cu atenție. Nu al oamenilor, nu. Pe ei nu-i citesc. Ascult poveștile pe care le spun ei înșiși, corpurile lor, hainele, mersul, părul și uneori zâmbetele.

Revenind la Oameni anxioși a lui Fredrick Backman(același Backman care a scris Un bărbat pe nume Ove, pe care o recomand, de asemenea), este o carte care-ți rămâne întipărită în minte multă vreme după ce ai citit-o. Pentru că este ușor de citit, cine mai are nevoie de Heidegger acum? Pentru că este despre iubire și prietenie și cine n-are nevoie de asta acum? Pentru că este vorba despre tot felul de greșeli prostești pe care le facem(greșelile pot fi și inteligente?, întreb pentru un prieten) și care fac să fim etichetați, care ne fac să ne certăm până ne iese inima din piept. De parcă numai idioții ar putea greși. Și cuvântul idioți e un cuvânt des întâlnit în carte. Oare Fred l-o fi citit pe Dostoievski? E o carte despre iertare, despre cum putem fi mai buni, despre vindecare. Și cine n-are nevoie de asta acum?

                                                         

Mi-am pus des ochelarii când am citit cartea mai ales că paragraful al doilea al cărții este fix așa:

Aceasta este o poveste despre multe chestii, dar mai ales despre idioți. De aceea trebuie spus de la bun început că e foarte simplu să-i faci pe alții "idioți" dar uiți că e stupid de greu să fii om. Mai ales când ai pe cineva de dragul căruia să încerci să fii, pe cât posibil, un om bun.

Iar în al treilea, am găsit asta:

Unii dintre noi nu reușesc niciodată să controleze haosul din jur, așa că viața merge înainte fără voia noastră. Pământul gonește cu două  milioane de kilometri pe oră prin spațiul cosmic, iar noi tremurăm cuprinși de panică, aruncați pe te miri unde, ca niște șosete rătăcite. Inimile ne sunt ca de săpun, ne alunecă din mâini în clipa în care ne destindem un pic,  se avântă, se îndrăgostesc și sunt frânte la întâmplare. (...)N-avem niciun plan, doar încercăm să facem față încă unei zile, fiindcă mâine vine alta.

Iar al patrulea paragraf este incredibil de credibil dar nu-l pot reda aici însă al cincilea este despre iubire și îl redau întocmai:

Toți iubim pe cineva și toți am trecut prin nopți de disperare, în care n-am putut dormi și în care ne-am gândit unde să mai găsim resurse ca să putem continua să fim oameni. 

Povestea oamenilor cu mânie care fac lucruri disperare ce par de neconceput continuă...un jaf la o bancă fără numerar înfăptuit de un spărgător care nu este tocmai un spărgător, în perioada din an în care oamenii se simt incredibil de singuri...mai ales când sunt singuri sau nu, o poveste a doi polițiști, tată și fiu, a unei femei care se îndrăgostește când nu mai credea că este posibil și se iartă pentru ceva pentru care NU era ea de vină căci " Cei mai mulți adulți au trăit, vreodată, momente cu adevărat negre. Nici măcar oamenii cât de cât fericiți nu sunt chiar așa de al naibii de fericiți tot timpul, știi și tu". 

Viața nu e întotdeauna cum vrem noi, mai zice Backman dar nu trebuia să o spună el, știam și noi, copiii care ne-am făcut mari, mari...și curând copiii noștri vor fi chiar mai mari decât noi. 

 

Se spune că Dumnezeu râde de cei care își fac planuri. Dar se pare că nu ne învățăm minte niciodată.

Eu sper că măcar un om  nemânios va citi cartea. Nu spun mai multe.