Plec de acasă în grabă, cu tot felul de întrebări fără răspuns, cu zeci de nelămuriri și tot atâtea îndoieli. Dar stop, nu e timp de îndoieli. Soarele a răsărit și astăzi. După blocurile verzi, prima minune a zilei și-a făcut apariția, luminând și încălzind orașul, lumea. Gripa rezistă. Rezistăm și noi. Cine știe câți au murit de febră spaniolă în timpul primului război mondial? Câți au murit de ciumă bubonică în vremuri de mult apuse? Suntem statistici, până la urmă. Numere. Arunc gunoiul, sortez, hârtia la hârtie, plasticul...la plastic. Câte cineva se mai uită lung și aruncă tot cum știu ei de mult : "Gunoiul ajunge tot la gunoi!" Nu poți să le scoți aceste deșeuri din minte. E de înțeles atunci de ce suntem mereu la coada Europei. Ca Joițele nevenerate de la noi, cu pleata nespălată în vânt, care își aruncă gunoaiele unde apucă, unde le doare pe ele, pe la concurență. Măcar vacile au o scuză.
Autobuzele nu mai întârzie mai deloc, sunt mai puțini călători și foarte mulți în vârstă. Bat magazinele în lung și-n lat, căutând oferte, verificând prețuri. Nu pot să nu mă gândesc că după ce efectele pandemiei se vor simți în plin, peste ani și ani, vom colinda și noi magazinele. Acum, vorba lui Zorba, le trăim toate ca prin vis. Dar visul ăsta e viața noastră. Câte un etnic, cu masca pusă doar pe gură privește ironic în jur. Altul, fără mască, își întinde piciorușul bronzat pe scaunul de lângă mine. Îi atrag atenția că nu se face asta și mă întreabă "da'de ce?" Chiar așa, dacă întreabă, ori n-are habar, ori asta e viața. Nu știu ce să aleg așa că plec eu și mă întreabă suav: Da'te-ai supi?" Măcar vacile au o scuză.
În magazine, de la intrare, suntem luați în primire, ni se verifică temperatura, ne semnăm, dăm declarații, numere de telefon, scriem, scriem...mulți n-au mai scris atât de mult de când copiau la școală. Sau poate ei nu copiau niciodată, e mult mai simplu să ne mințim, să nu ne spunem așa brutal adevăruri. În fond, numai pe noi ne avem. Noi, și nu clienții, stăpânii tuturor magazinelor, regi și regine imuni la Covid, suntem cei care pot lua gripă și o ducem peste tot. Clienții, atotplimbăreți, puternicii galaxiei afacerilor, vârstnicii și...elvețienii, nu?, nu se pot contamina și, prin urmare, nu au cum să dea gripa mai departe. Să fie atunci, liberi să se plimbe! Dar noi, cei care avem și noi familii acasă, cheltuieli și propria sănătate de luat în seamă, trebuie să fim verificați și supuși restricțiilor de tot felul. De parcă nouă nu ne-ar păsa de noi, de copiii noștri și vrem, prostește, să ne luptăm cu Covidul, un moft, o conspirație.
Pe drumul spre casă, nu am cum să nu mă gândesc că a mai trecut o zi. Încă o zi nebună. Total diferită față de cea de ieri. Sau, stai, nu e așa, sunt toate la fel. Zilele "nebune" de dinaintea pandemiei, par dulceață. Astea, de acum, dulceață de cireșe păsărești. Amare. Însă are și dulceața aceasta farmecul ei nespus, dincolo de cuvinte. Povestea din spatele poveștii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu