Aproape bilanț-din nou

Aproape bilanț fiindcă nici anul acesta nu a fost unul obișnuit. Știți voi, Covid, neparticiparea la vot, pupatul moaștelor, nepurtatul măștii, Covid, schimbarea guvernului, scheletul din dulap care tot vine peste noi de fiecare dată când îl deschidem, Covid, rasism, aceeași atitudine vizavi de igienă și de apă, Covid...

Nimic nou sub soare. Am împlinit 40 de ani în anul acesta while Covid și atunci în 2021 va fi 40 reloaded. Nici vorbă de 41. 

Au fost ani care au trecut ca prin farmec, ca un vis. Nu și 2020. Coșmarul declarațiilor pe propria răspundere din martie, aprilie, noiembrie nu e ceva de care vreau să-mi amintesc sau să povestesc. Știu însă că va trece și asta. Cum trec toate, bune, rele...Va trece și 2020. Noi, cei care nu am pierdut pe nimeni în acest război, am putea să încercăm un exercițiu de recunoștință. Cere practică, cere timp. Dar dacă nici acum nu avem timp...

N-a fost un an în care să vizităm prea multe locuri. Dar am pierdut lucruri. Poate nu ne trebuiau. Omul cel mai drag sufletului meu a plecat departe și asta a schimbat totul. Învățăm să trăim așa. Pe jumătate. Pe toate le învățăm în viață. Deschidem cutia Pandorei și ies războaiele cu oamenii, cu noi, cu obezitatea , cu obtuzitatea, cu lipsa de toleranță, cu depresia, cu cancerele,  iubirile de toate felurile, negativismul, ultracrepidarianismul, procrastinarea, lenea, obiceiul de-a ne lua prea în serios când nu e cazul(e cazul vreodată?), orgoliul, dorința de control, frica. Iar apoi, mică, mică, o speranță. Gândul cel bun. Capabil să mute munții din loc. Și (se) poate. 

Gânduri bune să aveți în 2021! 

Închei cu o poezie a Ninei Cassian:

                   

 Drum în toamnă

Prin ale toamnei văi prelungi, 

Cu tine am umblat odată.

Ciorchinul lunii să cadă

Și nu mai pot uita de-atunci.

Oare-o fi fost pe aproape via, 

De m-amețeam atât de rău?

Sau era numai gustul tău

Care-mi statornicea beția?

Atâta știu: că aș fi mers 

Cu tine, viața mea întreagă,

Și frunzele fără de vlagă

Mi-ar fi părut atât de verzi! 

                                                   

Altceva

 

Andreisme și cărți citite

Câteodată se întâmplă lucruri sau plecări care ne dau peste cap, ne schimbă viața, visele ne sunt transformate cum nu credeam că este posibil. Anul acesta a fost un an greu, fără îndoială, pentru cei mai mulți dintre noi. Poate că unii au avut curaj și/sau oportunitatea de-a face din acest an cel mai bun an al vieții lor. Producătorii de măști, de exemplu. Toți  cei care știu instinctiv că după un război se poate construi cel mai bine. Nu doar o clădire, un edificiu, ci o afacere, un cabinet de tăiat frunza la câini, unde vin oamenii să-și făurească destinul, să fie zen, să mute cu palma munții. Glumeam. Dar războiul nu s-a terminat. Există. Depinde de fiecare ce face cu acest război, dacă îl consideră sau nu război, dacă poartă sau nu infama mască . Covid am avut toți. Sau vom avea. 

Dat fiind timpul acesta când lumea s-a oprit un pic(nu "umpic", nu există așa oroare, nici măcar nu e cuvânt, am terminat aici), am citit ceva cărți. Pe unele nu le-am terminat, din lipsă de timp. Sunt însă ca prietenii buni, pe care nu-i vezi cu anii dar conexiunea e tot acolo. Magie. Am citit prin vară "Cel mai vestit vânzător din lume" de Og Mandino. Uite fragment:   

                                     

Am puterea de a-mi alege singur destinul. Frumos spus. Avem puterea asta. Dar cei mai mulți alegem autosabotarea. Puternică armă de autodistrugere. 

Iar cum o dă românul mereu pe glumă, există o replică : Și ce ne mai place...

Ce nu am terminat: Darul lui Humboldt a lui Saul Bellow, nici Prințul Negru de Iris Murdoch  din care am rămas totuși cu ceva: "Unii oameni nu fac decât să-i micșoreze și să-i altereze pe alții". Bănuiesc că aproape pe fiecare alt om îl micșorează alt om. Dacă ii permiți. De aceea standardele înalte ale lui Coco Chanel sunt ceva de dorit și de menținut ca niște pârghii la care să te întorci când îți concentrezi atenția și atunci energia pe ce n-ar trebui). Pe chestii mici. De care Andre, magica, spunea așa: 

- Uneori, chestiile mici dor cel mai tare! (în urma unei tăieturi de intelectual, în hârtie. Sau poate era doar ambalajul unui aparat Sense&Spray de la Glade, pe care l-a transformat magica în sanie). Apoi îmi miroase părul și o întreb dacă miroase a fixativ.

- Nu, miroase a iubire! 

- De unde le scoți, minune?

- Din cap, de unde să le scot? Din creier! 

Am recitit și o carte a unui autor român, la care apreciam umorul. După ce am citit un fragment în care o femeie își scotea întâi dresurile și apoi cizmele, nu am mai citit. Timpul e scurt. Ce nu se vindecă, se suportă, cum bine spunea Salman Rushdie. 

Andre citește și îmi citește Făt Frumos din tei. După ce o citește, o întreb despre ce a fost vorba în poem, ce a înțeles ea. Foarte sinceră, îmi spune:

-Nu știu despre ce e vorba! Am citit așa, fără să înțeleg! 

Găsește însă o modalitate să mă încuie:

-Mami, de ce se numește împletitură împletitură? 

Chiar. De ce? Oh, Saussure...

Revenind la cărțile citite:

Inteligența erotică - Esther Perel

Măștile fricii - Camelia Cavadia

Zilele abandonului - Elena Ferrante

Hobbitul - J.R.R. Tolkien

Curajul de a fi vulnerabil - Brene Brown

Era și timpul să aprind iar stelele - Virginie Grimaldi

Poate ar fi timpul să discuți cu cineva - Lori Gottlieb

Care pe care - Aurora Liiceanu, Alice Năstase Buciuta

Oameni anxioși - Frederik Backman(am scris aici)

Apolodor - Gellu Naum

Pacienta tăcută - Alex Michaelides

Și altele. Nu-ami aduc aminte de ele, fie ficțiune, fie cărți de dezvoltare personală. De exemplu, Curajul de de nu fi pe placul celorlalți. Poate cu altă ocazie o s-o citesc cu gânduri mai bune. 

Am scris cândva asta :

Bilanțul unui paznic(partea I)

Miron, paznicul, revine. 

-Ce cuvânt urât, îmi spune. "Paznic!" Nu mi-a plăcut niciodată. 

-Nu-l mai folosiți, spun. Sunteți agent de pază. 

-Tocmai paza asta îmi sună ascuțit în urechi. Adică de ce să păzești? De ce toate astea nu pot să existe fără să fie nevoie de pază? 

-Din cauza lăcomiei, răspund. Din cauză că există prea multă frică. Cine are, are teama că va pierde, cine n-are, are teama că nu va avea, cine iubește, că nu va mai fi iubire, cine nu iubește, că nu e demn să aibă iubire, cine se identifică  cu un banal serviciu, că nu va mai avea consolarea slabă oferită de el, în afara salariului. Atâtea reclame care îndeamnă să fii tu însuți/însăți deși asta nu prea a folosit nimănui. Câți fac ce le place, ce îi reprezintă? Cei mai mulți merg la serviciu doar pentru beneficiile salariale și deși asta nu e în sine un lucru rău, e pur și simplu altceva când îl faci cu drag, de drag. Se simte. Nu mai spun că în limba română, corelația dintre lucru, locul de muncă adică și lucru, o chestie care oricând poate să nu mai fie, este destul de interesantă. 

Apoi tac. Niciodată nu am vorbit atât despre ceea ce cred. De obicei, vorbesc bălării, să îndepărtez oamenii. E o strategie. Funcționează. Te îndepărtezi ca să te apropii și te apropii ca să pui distanță. 

-M-am împăcat cu frații mei, să știți. M-am îndepărtat prea mult. Într-o noapte chinuitoare, când mi-era somn de simțeam că mă înghite patul, eram pe punctul de-a ațipi și atunci somnul fugea, lăsându-mă buimac, năuc, confuz, cu mințile varză. După câteva încercări de-a adormi, rupt de oboseală, am renunțat. Câteodată trebuie să știi când să o lași baltă. Dragoste cu sila nu se poate, mi-am zis. Am deschis ochii larg. După cinci minute de privit în întuneric, ah, și ce bine mă vedeam!, am adormit să tai lemne pe mine. Am visat atunci că fratele meu cel mic, care trăiește pe picior mult mai mare decât își permite, a murit, murea de mai multe ori în visul meu, ce vis, coșmar de-a dreptul!, și de fiecare dată, vestea morții lui mă făcea să suspin de durere. Plin de remușcări, dimineața, l-am sunat. Nu era mort, era la lucru. Ha, ha, tot un fel de moarte, a spus el. Zicea că își urăște atât de mult serviciul, că așteaptă un semn de la Dumnezeu să plece de acolo. I-am spus politicos că nu sunt Dumnezeu, doar frati-su. L-am invitat la un gin, îl aveam, să ia el apă tonică. 

-Beți gin? 

-Nu, nu mai beau decât eau. Apă de la robinet. Însă îmi place să-mi pun în pahar, să torn apă tonică și să-mi imaginez cum ar fi să mă îmbăt, să mă las purtat de val, să fiu tot mai ușor. Însă în cazul meu, aș fi tot mai greu, m-aș otrăvi treptat și ar muri orice omenie din mine. Vreau să controlez jocul. L-am sunat și pe fratele cel mare. Adică m-am prefăcut că-l sun. E ceva acolo care mă ține. Că o bubă care nu se mai vindecă. Și apoi cine spune că trebuie să ne iubim? Ca frații? I-am dat mesaj că mi-e dor de el. Mințeam. Nici mesajul nu l-am trimis. Nu eu controlez jocul aici. Nu mi-e dor de el, de ce să mint? Tot timpul, în preajma lui, simt că sunt sub lupă. Mi-a zis cândva că indiferent cât am impresia că am suferit, el a suferit mai mult. Și de unde știe el cât a fost suferința mea? Ne-am măsurat durerile? Pierderile? E concurs? La fel de lipsit de sens ca cine are mai multe like-uri pe feisbuc...

-Multora aprecierile astea le conferă sens când nimic din interiorul lor n-o face. 

-Știu, știu dar nu înseamnă că lipsa asta de dens are vreun sens. Sau că sensul acesta în care merge lumea duce undeva. Tânjim după nefericire deși tare am mai vrea să scăpăm de ea. Tânjim după fericire deși nu știm s-o recunoaștem nici dacă ne îmbrăcăm în ea. O dualitate greu de controlat. Nici albă, nici neagră. Sau să nu zic neagră, să nu se simtă careva ofensat? 

-Sunt cuvinte care iau totul. Și propoziții care nu spun nimic. Cred că acolo e ceva extrem de inflamabil. Un diavol care chicotește de încântare. A venit fratele mai mic?

-A venit. Nu am discutat despre suferințe și alți demoni. Ci doar despre noi, când eram mici...Ce ne mai băteam! Îl cafteam și el îmi fura cărțile, le dădea pe țigări. Aștepta întâi să le citesc. Pe alea care veneau la pachet cu ce-mi plăcea mie să citesc, cărți ale acoliților lui Ceaușescu, nu reușea să le schimbe pe nimic. Se pefacea că le citește, să pară citit. 

Va urma.

Foto : Alice G. 

Carla's Dreams - Antiexemplu | Official Video

Vremea bolilor

Totul a început brusc și total la întâmplare, așa cum se petrec toate și cum ne petrecem toți. 

Vremea bolilor

Întâi și întâi s-au îmbolnăvit cei cu ani sporiți peste ani mult trecuți. Deși aproape toți aveau încă scântei în ei fiindcă nu degeaba se spune că vârsta e doar un număr, boala asta, încadrată inițial la afecțiuni temporare, sezoniere și fără anvergură, i-a decimat sistematic. Nu a rămas în locul lor nimic, nici morminte impozante, nici cenușă în urne ceramice. Nimic. Asta rămâne după toți. Poate puțină iubire, dacă am știi să(ne)iubim. 

Apoi s-au îmbolnăvit cei mai puțin puternici. Luptând cu viața zi de zi și până noaptea, permanent în modul supraviețuire și alerte de toate felurile, aceștia au primit lovitura în plin. Sau, mai degrabă, în gol și golul a devenit neant. Cei mai mulți nici nu au apucat să-și ia rămas bun, cum se întâmplă de atâtea ori. Și aceste despărțiri, tot un fel de morți incipiente. 

S-a nimerit apoi ca cineva care cunoștea pe cineva și pe altcineva, să le transmită și lor afecțiunea și fiind de felul lor generoși căci oamenii sunt generoși când iubesc sau își imaginează că iubesc, au propagat și ei cu nu știu cât de mare drag virusul care deja nu mai era afecțiune, ciudat joc de cuvinte, afecțiune-afecțiune. Nu te grăbi să-ți spui că nu înțelegi, limba română e o comoară. Și de când cu școala asta de modă nouă, comoara va rămâne...comoară. 

De-a valma apoi, cum vin cuvintele peste autoarea textului(căreia îi e dragă limba română), s-au pricopsit cu virusul vedete și influenceri(ce???), scriitori și artiști ai cuvintelor, ai formelor și imaginilor de tot felul. Ca într-un film mut, mulți au refuzat să poarte orice fel de protecție. De ce, mă, să purtăm noi botniță? Să mă îmbolnăvesc sub ea? Cum fumez eu cu masca? Nu-și mai poate face omul o amantă că se pricopseste cu afecțiunea, pardon boala! (Și boala asta, și-au spus mulți, cei mai mulți, tot ceva ce nu putem controla, așa și-au spus dar nu s-au auzit, au ignorat și această voce)

Iar oamenii au devenit tot mai dușmănoși, tot mai panicarzi. Tot mai ascunși. Nu au mai tușit, să nu se creadă că au ceva. O sinuzită ca lumea nu mai puteai face fără să fi reclamat la poliția bolilor. Pierzând simțul mirosului și, strâns legat de acesta, pe cel al gustului, oamenii au pierdut tot felul de punți către lume, către ei înșiși. Iar unii se găsiseră atât de greu pentru a se pierde acum pentru totdeauna. 

Nu s-ar putea spune că nimeni nu se mira de răul făcut deși toți colaborau la el dar nimeni nu-și asuma nimic, niciodată nu suntem noi de vină, mereu sunt ceilalți. Iar până nu ți se întâmplă ție, aproape nici nu crezi în rău. Chiar și așa, sunt diferite niveluri ale durerii și răului așa că unora nu le-a rămas să accepte decât nivelul cel mai scăzut, cel care provoca mai puține pierderi. 

Acum e acum.               

                                                          

Foto : perspectivă. Alice G. 

Nichita

 

Beznă

-Vom începe turul peșterii, doamnelor și domnilor, anunță ghidul cu voce sigură. Recomand să vă luați haine mai groase, e rece. De asemenea, vă recomand să nu consumați alimente sau băuturi, să nu aruncați ambalaje sau bani în ochiurile de apă ca să vi se îndeplinească dorințele. Amatorii de fotografii să plătească taxa până intrăm în peșteră. După ce intrăm, turul durează câteva ore. Vă  recomand, de asemenea, să mă urmați și să nu va duceți în alte direcții. Tot ce e în peșteră, rămâne în peșteră. Intrăm pe o parte și ieșim pe alta. Ca în viață, spuse el încet dar vorbele i se pierdură în vălmasagul de oameni care se grăbeau să mai ia câte ceva de îmbrăcat pe ei. Însă cei mai mulți trec detașați peste recomandarea ghidului.

-Nu există, dragă, curent în peșteri, cine a mai pomenit?

-Dar ai mai fost, să știi asta?

-Nu dar e la mintea cocoșului. În general nu există curent, numai românii cred în asta. Se mai aleg cu câte un medical.

-Dar ce, dragă, tu nu ești român?

-Câteodată aș vrea să uit că sunt.

Oamenii se liniștesc și grupuri, grupuri, pășesc în întunericul peșterii. Tac și fac pași mici până când ochii se adaptează treptat în obscuritatea înconjurătoare.

-Doamne, ce întuneric e, se vaită cineva! Așa o fi în iad?

-Nu, doamnă, îi răspunde o voce de bărbat. Acolo e și nevasta-mea. N-o văd pe aici. 

 Oamenii râd zgomotos. 

-Dar e frig, foarte frig! De ce n-oi fi crezut eu ce zicea ghidul? 

-V-am spus eu, doamnă, că nu e iadul? Acolo e cald, îi răspunde aceeași voce de bărbat.

-Dar dumneata de unde știi, maică, se aude glasul firav al unei femei care pare în vârstă. În loc să te închini la lumină, tot vorbești de întuneric. 

Nu i se răspunde pentru că cineva din față îi șâșâieste ca pe copiii mici, ghidul nu e pe nicăieri și nimeni nu știe drumul. 

-Dar nu a intrat cu noi?

-Nu l-a văzut nimeni?

-O fi cu nevastă-mea, spune aceeași voce de bărbat și iar se râde. 

-Dar dumitale ce o tot dai cu nevasta, nene? Ce ți-a făcut și dacă nu e aici, de ce te legi de ea? Nu ți-e puțin rușine? 

-Nu știu ce a făcut că nu am dovezi, doar așa, simt eu ceva...

-Atunci să-i zici chestiile astea pe lumină. Ei. Nu pe întuneric, altora, zice o voce de femeie care pare că ține în brațe doi copii. Unde-și găsesc unii să-și spele rufele...

O vreme, nimeni nu mai zice nimic. Frigul le pătrunde în oase și câțiva aprind lanternele telefoanelor. Cineva le spune că au rămas fără ghid și în absența lui, până vine următorul tur și se observă asta, ar fi bine să nu plece prea departe nimeni din grup. 

-Dar mă trece o nevoie, plânge cineva și oamenii râd. 

-Mai rabdă și tu! Nu e o veșnicie! 

-Câte mai trebuie să îndur? Ți-am zis eu să nu mă duci în peșteră, dragă soțior?

-N-ai zis tu că nu facem nimic împreună? Am vrut să simt cum e cu tine în inima pământului! Că tot acolo ajungem!

-Ce glumă bună! Mai ai și altele?

-Mai am, le notezi?

-Voi, dragilor, vorbește femeia cu copiii în brațe, trebuia să vă rezolvați problemele înainte să vă căsătoriți. 

-Nu le aveam dacă nu ne căsătoream, izbucnesc pe un singur glas cei doi glumeți după care se strâng suav în brațe. 

Va urma.                                            

                                                                 

Foto: speranță. Alice. 

O dragoste ca o pietricică în pantofi

Autobuzul nu vine la timp(timpul cui?) așa că deschid o carte. Simt că cineva se uită la mine și privesc în jur. E Lucia .

-Adriana, spune ea, surâzând. Ce bine că te văd! Chiar zilele astea m-am gândit la tine! Ca să vezi ciudățenie sau cum să-i zic, mă gândeam la tine și în timp ce mă gândeam, simțeam că te gândeșți și tu la mine și s-a zburlit pielea pe mine! Ce spui de asta? Să fie adevărat?

-E adevărat dacă vrei tu să fie adevărat, Lucia! Eu cred că avem cu toții o memorie comună și care se transmite...așa-mi explic eu senzația de deja vu. Sau faptul că sunt doar câteva orașe în care m-am simțit acasă, ca acasă... deși am fost acolo pentru prima dată. În Sibiu, de exemplu, mă simt doar în trecere și mulți ani au mai trecut de când stau aici! Ce mai faci tu? Ce spui după bună ziua?

-Știu, știu, zâmbește cu cel mai frumos zâmbet din lume. Știu de ce zici asta, ca să vezi că totul se leagă dacă vreau eu să se lege! Am plecat din Sibiu, mi-am făcut curaj să mă duc în Timișoara, la o fată ca mine. De la casa de copii, adică. Lucrează la o familie de bogătași de acolo, avea grijă de copiii lor și se purtau foarte frumos cu ea, avea și camera ei în casa lor! Și a zis să mă duc și eu, după ce a vorbit cu ei. Aceeași oameni mi-au găsit de lucru acolo. La o mică fabrică de încălțăminte. Mi-am și zis: Ia uite, Lucia, ai coborât de la genți la pantofi dar măcar sus, unde contează, ești bine! Ce autobuz aștepți?

-Unul care să vină, Lucia, nu e ca la oameni. Toate duc în centru. 

-Atunci vin și eu cu tine, să-ți mai spun. Îmi place mult să povestesc cu tine. 

-Povestește, Lucia. 

-Pantofii pe care-i făceam erau foarte scumpi, Adriana! Dar încetineala cu care lucram la ei, grija și migala depusă acolo, m-au făcut să-i apreciez și să mă uit altcumva la picioarele oamenilor. Acum înțeleg de ce se spune că cel mai mult la un om contează pantofii. Și degeaba ai pantofi sport nu știu ce marcă scumpă dacă sunt nespălați și prea purtați sau....oroare!, în dezacord cu ceea ce exprimă corpul tău. 

Pe lângă noi trece legănându-se o femeie robustă, cu o borsetă ieftină, din care se ițește căptușeala. Borseta, rău aleasă, îi scoate în evidență burta mare, ca a unui băutor înrăit de bere. 

-Vezi, spune Lucia, exact ce-ți spuneam. Ghete sport, kilograme în plus și borsetă ieftină! Și cu cât e omul mai sărac, cu atât va fi mai gras, căci va mânca mâncare proastă și ca să fie tacâmul complet, o să și fumeze! Se va căuta în orice dar nu în ce trebuie! 

La o distanță sigură de noi, femeia cu borsetă își aprinde o țigară. 

-Mă uimești, Lucia! Dar cine era patron acolo? Sau cu cine ai lucrat?

-Păi să vezi, mai voiam să fac ceva după program,  incredibil, nu? Nu e dacă stai să te gândești de câte fugeam! De toate abuzurile, fricile și neiubirile! Trebuia să uit cumva și să mă găsesc pe mine în același timp! 

-Să te împaci cu tine, cu alte cuvinte, da? 

-Exact! Și unde crezi că mi-au găsit bogătașii alt loc de muncă? La un psihoterapeut din ăla care vindecă la cap oamenii care vor asta! 

-Ce făceai acolo?

-Menajul, Adriana. O femeie la vreo 40 de ani, foarte caldă. Parcă vedea prin mine. Și ea mi-a spus că oamenii se exprimă inconștient prin tot felul de mijloace. Unele sunt doar instantanee dar puse cap la cap îți pot da o imagine mai reprezentativă pentru ce este acel om, într-un anumit timp al vieții lui. Dar, din păcate, cei mai mulți oameni abandonează terapia exact când se simt mai bine, când au depășit momentul care i-a adus la terapeut. Adică merg repede sau mai încet, în funcție de momentele pe care vor să le scoată la lumina iar la un moment dat, le intră o pietricică  în pantof. Același pantof de care spuneam mai înainte. Unul scump, că terapia e scumpă. Și unii ignoră pietricica, să nu piardă ritmul deși uneori le provoacă răni adânci...iar alții, ignorând aversiunea pe care o avem toți față de pierdere, se opresc și scot piatra  naibii iar asta îi face să meargă în ritm sporit și cu capul limpede. 

-Adică rău cu rău dar mai rău fără rău, cum e mentalitatea de victimă , nu? 

-Întocmai și precis...și precis atunci mi-am dat seama că spaimele pe care le țin în mine deși reale, nu sunt actuale, nu mai sunt ale mele, sunt doar pietre în pantofi! Adică nu pot ignora trecutul dar...pe bune, să-l fac mai bun ține de domeniul fanteziei. Și dragostea care e doar o piatră în pantofi, nu e dragoste. Fac curat la alții și acum, Adriana....și fac curat și în mine.Încerc să fiu bună. Când pot, sunt bună și cu alții. Nu postez pe Facebook că am dușmani fiindcă am valoare și ei sunt invidioși pe asta, ferește Doamne! Nu postez că sunt fericită fiindcă atunci când am postat, fericirea și-a pierdut valoarea și voi primi postări sponsorizate despre ce este viața asta și că suntem predestinați să ni se întâmple una sau alta! 

Autobuzul nu mai vine așa că  plecăm pe jos. Strada, presarată cu sute de frunze, ne invită la drum. 

                                         

Foto : Alice

                                                        

O zi de lucru nebună, nebună de tot(în pandemie)

Plec de acasă în grabă, cu tot felul de întrebări fără răspuns, cu zeci de nelămuriri și tot atâtea îndoieli. Dar stop, nu e timp de îndoieli. Soarele a răsărit și astăzi. După blocurile verzi, prima minune a zilei și-a făcut apariția, luminând și încălzind orașul, lumea. Gripa rezistă. Rezistăm și noi. Cine știe câți au murit de febră spaniolă în timpul primului război mondial? Câți au murit de ciumă bubonică în vremuri de mult apuse? Suntem statistici, până la urmă. Numere. Arunc gunoiul, sortez, hârtia la hârtie, plasticul...la plastic. Câte cineva se mai uită lung și aruncă tot cum știu ei de mult : "Gunoiul ajunge tot la gunoi!" Nu poți să le scoți aceste deșeuri din minte. E de înțeles atunci de ce suntem mereu la coada Europei. Ca Joițele nevenerate de la noi, cu pleata nespălată în vânt, care își aruncă gunoaiele unde apucă, unde le doare pe ele, pe la concurență.  Măcar vacile au o scuză. 

                                                          

Autobuzele nu mai întârzie mai deloc, sunt mai puțini călători și foarte mulți în vârstă. Bat magazinele în lung și-n lat, căutând oferte, verificând prețuri. Nu pot să nu mă gândesc că după ce efectele pandemiei se vor simți în plin, peste ani și ani, vom colinda și noi magazinele. Acum, vorba lui Zorba, le trăim toate ca prin vis. Dar visul ăsta e viața noastră. Câte un etnic, cu masca pusă doar pe gură privește ironic în jur. Altul, fără mască, își întinde piciorușul bronzat pe scaunul de lângă mine. Îi atrag atenția că nu  se face asta și mă întreabă "da'de ce?" Chiar așa, dacă întreabă, ori n-are habar, ori asta e viața. Nu știu ce să aleg așa că plec eu și mă întreabă suav: Da'te-ai supi?" Măcar vacile au o scuză. 

În magazine, de la intrare, suntem luați în primire, ni se verifică temperatura, ne semnăm, dăm declarații, numere de telefon, scriem, scriem...mulți n-au mai scris atât de mult de când copiau la școală. Sau poate ei nu copiau niciodată, e mult mai simplu să ne mințim, să nu ne spunem așa brutal adevăruri. În fond, numai pe noi ne avem. Noi, și nu clienții, stăpânii tuturor magazinelor, regi și regine imuni la Covid, suntem cei care pot lua gripă și o ducem peste tot. Clienții, atotplimbăreți, puternicii galaxiei afacerilor, vârstnicii și...elvețienii, nu?, nu se pot contamina și, prin urmare, nu au cum să dea gripa mai departe. Să fie atunci, liberi să se plimbe! Dar noi, cei care avem și noi familii acasă, cheltuieli și propria sănătate de luat în seamă, trebuie să fim verificați și supuși restricțiilor de tot felul. De parcă nouă nu ne-ar păsa de noi, de copiii noștri și vrem, prostește, să ne luptăm cu Covidul, un moft, o conspirație. 

Pe drumul spre casă, nu am cum să nu mă gândesc că a mai trecut o zi. Încă o zi nebună. Total diferită față de cea de ieri. Sau, stai, nu e așa,  sunt toate la fel. Zilele "nebune" de dinaintea pandemiei, par dulceață. Astea, de acum, dulceață de cireșe păsărești. Amare. Însă are și dulceața aceasta farmecul ei nespus, dincolo de cuvinte. Povestea din spatele poveștii.

                                                    

Oameni anxioși

Oameni anxioși este titlul ultimei cărți citite de mine și scrisă de Fredrick Backman și nu invers, dar asta e o altă poveste. 😇

Titlul cărții nu mi-a spus absolut nimic bun ci dimpotrivă dar recomandarea unui "prieten" de pe Facebook m-a făcut curioasă. Curiozitatea m-a făcut să caut și titlul original : Folk med angest care mie mi se pare departe de ceea ce este anxietatea, mai degrabă oameni cu mânie. Dar uite că nu sunt expertă în suedeză, nici măcar în engleză iar în tulburările emoționale nici atât. Doar un cititor cu atenție. Nu al oamenilor, nu. Pe ei nu-i citesc. Ascult poveștile pe care le spun ei înșiși, corpurile lor, hainele, mersul, părul și uneori zâmbetele.

Revenind la Oameni anxioși a lui Fredrick Backman(același Backman care a scris Un bărbat pe nume Ove, pe care o recomand, de asemenea), este o carte care-ți rămâne întipărită în minte multă vreme după ce ai citit-o. Pentru că este ușor de citit, cine mai are nevoie de Heidegger acum? Pentru că este despre iubire și prietenie și cine n-are nevoie de asta acum? Pentru că este vorba despre tot felul de greșeli prostești pe care le facem(greșelile pot fi și inteligente?, întreb pentru un prieten) și care fac să fim etichetați, care ne fac să ne certăm până ne iese inima din piept. De parcă numai idioții ar putea greși. Și cuvântul idioți e un cuvânt des întâlnit în carte. Oare Fred l-o fi citit pe Dostoievski? E o carte despre iertare, despre cum putem fi mai buni, despre vindecare. Și cine n-are nevoie de asta acum?

                                                         

Mi-am pus des ochelarii când am citit cartea mai ales că paragraful al doilea al cărții este fix așa:

Aceasta este o poveste despre multe chestii, dar mai ales despre idioți. De aceea trebuie spus de la bun început că e foarte simplu să-i faci pe alții "idioți" dar uiți că e stupid de greu să fii om. Mai ales când ai pe cineva de dragul căruia să încerci să fii, pe cât posibil, un om bun.

Iar în al treilea, am găsit asta:

Unii dintre noi nu reușesc niciodată să controleze haosul din jur, așa că viața merge înainte fără voia noastră. Pământul gonește cu două  milioane de kilometri pe oră prin spațiul cosmic, iar noi tremurăm cuprinși de panică, aruncați pe te miri unde, ca niște șosete rătăcite. Inimile ne sunt ca de săpun, ne alunecă din mâini în clipa în care ne destindem un pic,  se avântă, se îndrăgostesc și sunt frânte la întâmplare. (...)N-avem niciun plan, doar încercăm să facem față încă unei zile, fiindcă mâine vine alta.

Iar al patrulea paragraf este incredibil de credibil dar nu-l pot reda aici însă al cincilea este despre iubire și îl redau întocmai:

Toți iubim pe cineva și toți am trecut prin nopți de disperare, în care n-am putut dormi și în care ne-am gândit unde să mai găsim resurse ca să putem continua să fim oameni. 

Povestea oamenilor cu mânie care fac lucruri disperare ce par de neconceput continuă...un jaf la o bancă fără numerar înfăptuit de un spărgător care nu este tocmai un spărgător, în perioada din an în care oamenii se simt incredibil de singuri...mai ales când sunt singuri sau nu, o poveste a doi polițiști, tată și fiu, a unei femei care se îndrăgostește când nu mai credea că este posibil și se iartă pentru ceva pentru care NU era ea de vină căci " Cei mai mulți adulți au trăit, vreodată, momente cu adevărat negre. Nici măcar oamenii cât de cât fericiți nu sunt chiar așa de al naibii de fericiți tot timpul, știi și tu". 

Viața nu e întotdeauna cum vrem noi, mai zice Backman dar nu trebuia să o spună el, știam și noi, copiii care ne-am făcut mari, mari...și curând copiii noștri vor fi chiar mai mari decât noi. 

 

Se spune că Dumnezeu râde de cei care își fac planuri. Dar se pare că nu ne învățăm minte niciodată.

Eu sper că măcar un om  nemânios va citi cartea. Nu spun mai multe. 

                                            

Paznic și pandemie

Servus, lume! Vă salut...după ce vă verific  temperatura, nu v-o iau, că nu am ce să fac cu ea! 

Așa grăi paznicul, cu chef de glume, cum altfel? Primăvară nu, vacanță nu, școală nici atât, nu erau românii destul de bine situați la coada lumii civilizate, acum mai avem și Coviduț. Și așa începe povestea de august  a lui Miron, paznicul. Vă amintiți? 

Dă-i, drace, ploaie, că soare a fost destul.

Iar anul ăsta va fi unul de care să-și amintească mulți. Ce s-o mai fi bucurând Veorica...cum se descurca ea dacă o scoteau voturile președinte? Ferește-mă, drace, de deștepți, că de proști mă feresc singur! De ce zic asta? Verific temperatura clienților și celor gură-cască de vin prin market și câte unul îmi zice, cu masca corect pusă pe mutră, că a fost și de dimineață. Zău?!? Cu masca pe față, ar putea să treacă și Angelina Jolie că nu aș recunoaște-o(te pup, Angie!) doar dacă îmi spune ea. Mă trec fiori de atâta prostie dar mă țin tare ca să nu creadă că am Covid. De altfel, cred că am avut. Prin februarie. Mi-a fost atât de rău că mă văitam singur, ia-mă, drace, că nu mai suport! Acum, să fiu sincer, mă rugam cumva tot la Dumnezeu de v-am spus eu cândva că l-am pierdut.  Și ce crezi? Mi-a răspuns: Bea, Miroane, benzină! Să vezi cum e! Dacă n-o simți, e clar că ai amigdalele varză. Se vede treaba că nu știa nici El, sărmanul, atunci, de Covid. Și băui. Nimic. M-am gândit la Ionel Brătianu, dați o căutare pe Google să vedeți cum a murit o feblețe de ale mele. Of. Stai să plâng un pic. Sar de la una la alta ca regionalul de o firmă de răcoritoare când nu e nevasta în preajmă. Cum v-am spus, nu am simțit nimic. Ce să fac? Am dat-o pe țuică fiartă cu piper și pe paracetamol. Eu nu-mi scot amigdalele. Tot ce e la mine în corp, la mine rămâne. Nu mai beau benzină în viață mea...dar de câte ori am spus chestia asta? Bine că nu există limită de promisiuni neținute. Auzi, 2020? Ne-ai dat țeapă...de ce să nu țepuiesc și eu?

O fetiță cam de șapte ani se uită cu dragoste la lacurile de unghii și o roagă pe maică-sa să-i ia și ei una roșie fiindcă o avantajează dar e refuzată :

-Nu-ți iau și nu ți le fac! 

-Dar ai zis cândva că faci orice pentru mine și nu faci! 

Cuvintele precocei mă duc înapoi în timp, într-o zi de august când un fir de toamnă se strecurase în ghemul verii. Prea devreme, îmi ziceam, culegând varza din grădină s-o bag la butoi. Nu mă plâng, doar mă mir că astea s-au mai întâmplat cândva și pe toate le trăim ca prin vis iar când au trecut douăzeci de ani peste alții și mi-e teamă să nu miros a bătrânețe și a veșted, toamna îmi așterne covor de frunze arămii la care mă uit cu jind. Știu că la iarnă va fi un covor alb, zăpada va scrâșni sub greutatea corpului meu și al Evei și gerul ne va îmbrățișa prea strâns. Dragostea adevărată trece dincolo. Dincolo. Nu mai am cuvintele la mine iar M. zice că dragostea adevărată nici nu se spune în cuvinte. Azi o vedem și nu e...Ce bine că ne mai salvează niște cuvinte spuse de alții când ale noastre sunt prea puține. 

                                   

Foto: Alice G. 

Gâștele Capitoliului

Pentru cine nu știe și n-are chef să-l întrebe pe Google cine sunt aceste gâște, să afle de la mine că aceste gâște, prin zgomotul făcut au trezit soldații romani care dormeau un somn profund și erau gata să fie cuceriți de gali. Astfel gâștele i-au salvat pe romani de la o înfrângere rușinoasă, spune o poveste. 

Eu am o altă versiune. Despre gâște mai altfel. Salvează și ele ce pot. Unele pe ele însele, unele pe altele, căci există prietenie peste tot, unele nu se salvează nici pe ele de la nimic și nici nu consideră că ar avea nevoie de asta, altele ar avea nevoie de salvare dar nu știu ce să facă, cum să facă, să ceară ajutor nu știu, nu pot, nu vor. 

Mie îmi plac gâștele. Mai ales când tac. Sau doar atunci. 

Gâștele dive. Divele sunt în general dichisite, uneori prea dichisite. Și permanent au botic, ceva le supără, ceva nu le dă pace, poate un gâscan prea insistent sau un rățoi grandoman, un Johnny Bravo așea. Nu se privesc în oglindă, ele știu. Sunt perfecte. Orice le atinge măreția, merită să cadă în găinaț. Ele vor ajunge lebede, fără doar și poate. Numai că există conspirații peste conspirații. Și multă lene, da. Comoditate pardon. E mai lesne să fii nefericit și să-ți mai pese și de (ne)fericirea altora. 

Gâștele ipohondre. Lor mereu le cade o pană, un cioc, o labă. După care-ți povestesc cu admirație pentru propria nefericire despre penele căzute, despre cum nu au timp pentru ele, au fost ocupate să salveze familia, Capitoliul, jungla amazoniană, viața pe Terra, China și restul lumii de Covid. Ele sunt niște salvatoare mereu, oboseala și stresul continuu le împiedică să-și vadă de viața lor și de asta sunt atât de fragile. Nu sunt niciodată responsabile pentru viața lor, toate li se întâmplă și gâștele celelalte sunt niște mizerabile. Mai ales dacă nu sunt de față. Altminteri gâște bune, care se dau cu cel mai puternic, cu gâsca lider. 

Gâștele lideri sau napoleonii eclozați direct perfecți. Cu aptitudini reale de lider, aceste gâște swans to be, au măreție și au statură. Însă când și când dau demnitatea jos pentru a se lupta egal, își spun ele lor, cu câte o rață care le-a trecut teritoriul. Iar dacă n-o pot învinge, măcar s-o gâgâie. Căci ce caută rața pe domeniul lor? Să le apuce ceva ce apucaseră ele deja? Așa ceva nu se face. 

Gâștele otrăvite. Sau gâscanii otrăviți. Cu labele în tendințe dar mereu nespălate și îngălate, otrăvitele și otrăviții stau buluc și simandicoși, la o iarbă sau la o gâgâială. Nimic nu le convine și fiindcă timpul petrecut la iarbă sau aiurea le ocupă mult spațiu, discută mult și prost, aruncă cu stropi în stânga și în dreapta. Zicea tata o vorbă: După ce că e prost, mai și semnalizează! Otrăviții n-au o viață prea fericită, nu au deloc una, sunt mereu la coada stolului sau poate tocmai în față, să fie salvați, în caz de vreun incident și toate li se întâmplă numai lor, mereu e găinaț de la alte păsări pe domeniul lor. Căci atunci când câinii mor de drum lung, otrăviții mor de grija altora. 

                                                         

Foto: zoo.ro

Amorțeală

• Am văzut zilele trecute un discurs al lui Brene Brown(sper să nu mă înșel în privința persoanei), un discurs despre vulnerabilitate și în care vorbește, la un moment dat, despre felul în care, copleșiți de tot felul de frici, temeri și îndoieli, alegem să ne "amorțim" emoțiile, prin diverse mijloace, ajungând dependenți de una, de alta. De o substanță, de un om, de un serviciu. Termenul folosit de Brene Brown este "numbness", sinonim cu "dazed", "petrified", "drugged"(deloc ciudat, așa e?) și cu "frozen". Iar acest "frozen" m-a dus cu gândul la filmul Disney, ale cărui eroine sunt Elsa și Anna. Elsa primește îndemnul "Nu simți!" pentru a-și putea controla puterile. Emoțiile, de fapt. Dar când  vrei să ai sub control situația, nu cumva pierzi și acele emoții pozitive, care te inspiră și te fac un om mai bun, care te validează? Ziceam și eu. Nu simți...pare să fie o alternativă bună când nu vrei să dai ochii cu tine, când nu vrei să (te)recunoști. Și câți au curajul să fie autentici? Câți dintre noi predică ceea ce nu sunt? Și nu e asta tot un fel de amorțeală, ceva cu care să umplem golul interior că nu facem ceea ce ne dorim, că nu suntem ceea ce vrem? Gând de joi. 

• Am observat pe geamul plin de dezinfectant al unui autobuz Tursib un îndemn de-a face din călătoria ta un moment plăcut(călătorind cu Tursib, evident) și m-am gândit că și viceversa sună bine sau mai bine, să faci din momentul tău o călătorie plăcută. Căci asta suntem. Momente. Iar timpul scurt nu iartă pe nimeni.

• Am citit "Trei femei", de Lisa Taddeo, carte pe care o recomand din tot sufletul celor care vor să se cunoască puțin mai bine. Dar cum puțini vor să se cunoască, cartea asta nu va ajunge curând la ei. Redau câte ceva din carte:

• Femeile nu ar trebui să-și judece viețile una alteia, dacă nu au trecut prin chinurile celeilate.(iar dacă au trecut, ar trebui să-și tacă vocea pornită pe reproșuri).
• Este discutabil dacă e mai bine să ți se spună "nu" pentru totdeauna în loc să te întinzi chinuit, să te ascunzi, așteptând un cuvânt, un alt început. 
• Ar trebui să existe un cuvânt mai puternic decât regretul. 
• Rănile nu dispar, dar se schimbă și se transformă în culoarea acceptabilă a unei vânătăi. 
• Cel mai rău lucru din lume este să nu fii în stare să rezolvi o problemă a copilului tău. 
• (...)toți simțeau nevoia de a lovi pe cineva, astfel încât să nu fie nevoie să se confrunte cu ce greșise fiecare dintre ei. 
• Unele femei așteaptă pentru că sunt dominate de amenințarea pierderii.
• Ne prefacem că vrem lucruri pe care nu le vrem pentru că nu vrem să lăsăm pe nimeni să vadă că nu obținem ceea ce ne trebuie.  

 Văzut, observat, citit. Scris. 

                              

                                               

   Alice G. 

Amintire

Când știi că vei avea o zi bună? Nu cred că știe cineva, doar sperăm că măcar vom fi în siguranță. Spun asta prin prisma epidemiei de coronavirus. Măcar să fim noi bine, măcar să fie cei dragi sănătoși, să nu plece mai devreme cei mai în vârstă și pe care-i iubim. Pentru că niciun flagel în epoca omenirii n-a scos la iveală binele ci tocmai opusul. Iar asta mă duce cu gândul la ce am citit cândva despre câini că mănâncă cu botul fiindcă sunt nevoiți, se apleacă să ia mâncarea dar noi, oamenii, animale(presupus) superioare avem tot ce ne trebuie pentru a duce mâncarea la gură.  Și având astea, la final de zi, ar trebui să mulțumim pentru tot ce avem bun, să ne numărăm binecuvântările.

În timpul petrecut acasă, am găsit două cărți pe care le căutam de mult, Bird by Bird a lui Anne Lamott și On Writing a lui Stephen King, am insistat cu căutările și Universul mi le-a făcut cadou nesperat. Sau poate tocmai de aia, mi le doream de mult. Prima e gata deja, am luat și notițe, printre zecile de clătite, clătite americane, papanași, pizza și alte minunății culinare care se depun prin tot felul de locuri esențiale. De Paști, ca niciodată, plănuiesc să fac cozonaci, să vopsesc ouă, să fac un tort diplomat? Nu, la acesta cred că renunț. Sau la cozonaci? Îmi aduc aminte de cozonacii nașei. Într-o copaie de lemn făcea cozonac în Joia Mare pentru tot satul. Sau cu ocazia Crăciunului, a vreunei nunți sau a vreunui botez. Era bucurie mare. Nu știu cât era bucuria pentru nașa, avea foarte mult de lucru.  Primea comenzi mari și într-o vară, nașul a făcut un ditamai cuptorul în grădină. Nu-mi mai amintesc unde îi cocea până la acel cuptor care, deschis, când cozonacii erau gata, emana niște mirosuri dumnezeiești, cărora le spunem mirosuri ale copilăriei. Cine n-are madlena lui cu mirosul de esență de rom, de cocă proaspătă din copaie, bătută până făcea bulbuci și atunci era gata? 

Și amintirea cozonacilor m-a dus cu gândul la serile de vară când veneam de la scăldat în Topolog. Într-o astfel de seară, eram cu o amică, nu-mi amintesc deloc figura și nici numele, știu doar că era plină de fițe. Cred că pe atunci se spunea simplu că era încrezută dar mie îmi plăcea pentru cel mai prețios lucru din lume atunci și acum: asculta ce-i spuneam când era în toane bune. Contează. 

În față noastră, pe drumul de țară asfaltat doar pe porțiuni(nimic nou), vaci. Care pășteau liniștite, dând domol din cozi, alungând muștele. Se aude o mașină. Erau puține atunci, în marea lor majoritate Dacii. Asta nu era Dacie. Și în mașina care vine în viteză, doi. Cum să le spun? Nu le mai spun. Opresc în dreptul nostru, nu dau din manivelă să dea geamul jos, era teribil de vară și de cald, geamurile mașinii erau oricum lăsate să se vadă potențialul mândrilor plimbăreți cu mașina lui tati, că a lor nu era. Ne întreabă suav ce facem. Acum, după ani și ani și ținând cont de urmare, aș putea să spun că au întrebat:

-Ce faci, fetele, te plimbi? 

 

Însă plimbăreții au întrebat simplu ce facem pe drum, pe înserate. Și apoi, rânjind, ca să mai spună ceva:

-Sunteți cu vacile?

Iar amica, cu fițe pe ea, era și ea tot de la oraș:

-Ce, avem noi mutră de...și aici a urmat o pauză lungă, că doar nu era să spună "vaci" și obrajii ni s-au îmbujorat. Au spus-o ei, râzând cu gura până la urechi:

-De vaci???Nu, fetele, nu...

Apoi, fiindcă nimeni nu mai spunea nimic, au plecat  în trombă, să arate fetelor ce viteză prinde mașina lor fără să știe că drumul asfaltat se termina brusc, așa că au intrat cu zgomot și scrâșnete de roți în pietriș, stârnind un nor de praf,  nouă râsul și lor nervi și înjurături adresate "prostiei" drumului. Vacile și-au ridicat alene capul din iarba de pe marginea drumului, neimpresionate și l-au lăsat la fel în jos, cu aerul că-și spun: 

-Am mai văzut noi proști din ăștia...

 

                                                    

Foto: speranță

40

264 de postări și peste 48 000 de vizualizări. Comparativ cu alte bloguri, nu înseamnă nimic. Din fericire, anii de când scriu mi-au adus și bucuria lucrului făcut doar pentru sine, nu pentru vizualizări, bani sau mai mult din orice. Căci am orice mi-aș putea dori. Și având totul, mai dau în extreme și nu pot să nu mă mir cum mai aleargă cineva după lucruri care mă uimesc...însă dacă nu le au, e normal să și le dorească. Lucruri care să le aducă atenție, iubire, integrare. Integrare, uite! De care avem cu toți de când gripa asta nouă face prăpăd. Iar de atunci, toate răutățile par la mii de ani distanță. Și viață nu avem decât una. 

40 de ani și aproape toate dorințele împlinite. Cu timpul acesta petrecut acasă, mi se îndeplinește încă un vis. Prinde aripi. În vis, oricum le-am trăit pe toate. Am avut norocul acesta, să visez frumos și să întâlnesc și oameni frumoși, să-i iubesc necondiționat. Și asta să fie suficient. Nu rămânem decât cu ce am iubit?

Astăzi, princess a învățat să-mi împletească părul. După care mi-a zis: 

-Mami, îți dai și tu jos cearcănele alea? 

Aș putea. Dar ele sunt nu doar moștenire de familie, ci și semne ale nopților nedormite pentru visul care e copilul meu și nu le-aș schimba pentru nimic. Le acopăr cum pot cu ustensile secrete și când n-o fac, se trezește câte un manager să mă întrebe ce-i cu ele. Acum știu și ei. Deunăzi, când princess mă îmbrățișa cu foc și i-am atras atenția că mă rănește, îmi zice:

-Dar asta e iubirea extremă, mama! Iubireeeee, iubire...

Și de iubire am avut parte. Am încă parte. Pentru că sunt foarte norocoasă. 

Cu spanacul pe care vreau să i-l ofer prințesei, nu prea am noroc. Îl pun pe masă și îi atrag atenția, ce bine mai arată! 

-L-am văzut, zice. Nu mă convingi. Nu mă impresionează deloc. 

Nu a mâncat. 

Mai încerc și cu fasole verde. Când nu e atentă, îi duc la gură o bucățică.

-Ce faci, mama? Nu mă respecți deloc? Nu mai mănânc nimic dacă-mi faci asta! 

Nu am mai încercat.

Acum două zile:

-Mama, pe vremea ta existau pixuri?

-Existau, princess, cum să nu?!? Nu am 300 de ani!

-Chiar, existau?

Nu de mult, m-am mirat de o creatură dintr-un film sf. Că e oribilă, rea și urâtă.(Și era  film dar cunosc și pe cineva în realitate așa). 

-E o creatură, mami! Te aștepți să fie frumoasă și parfumată! Creaturile sunt urâte și fioroase, să se teamă lumea de ele! 

Cam da...

Stau pe fotoliu și citesc iar ea se uită la film. Vreo 30 de minute. Când mă ridic, îmi spune:

-Bine, mama, că te-ai ridicat! De douăzeci de ani aștept momentul acesta!

Iar eu am așteptat-o toată viața. Stă cu capul pe mine și cu picioarele pe perete, uitându-se la desene. Îi mângâi părul cu mâna stângă, mâna ei dreaptă e în mâna mea dreaptă. Fericire. Se întoarce din când în când și se uită în ochii mei, trăgându-mă de nas. Fericire. Scriu ca să nu uit clipele astea magice.                                            

Vor trece toate. Și gripă, iubiri, lacrimi și dureri. O să rămână doar niște cuvinte pe internet, date într-un infinit de date. De ziua mea, îmi doresc doar sănătate pentru cei pe care-i iubesc, în țara asta, veniți din Franța, din Italia, Spania, Germania, Austria, Grecia, Anglia. Aflați acolo. Nu se știe ce vremuri vor veni, însă mereu avem doar clipa de acum. Realitatea de ieri nu mai e. Trebuie să ne adaptăm rapid. Oricât ar fi de greu. Eu mai am umor. Am de gând să-l folosesc. 

                                                         

Poate că trebuie să trecem prin ce-i mai rău ca să iubim din nou. 

                                                  

Frenezie

Acesta e cuvântul care ar putea descrie mai delicat atmosfera din aceste zile. O nebunie cu pălărie, ceva a la Greta Garbo. Râdem, glumim, visăm cu ochii deschiși la primăvara care ba e, ba nu e, vine ea, această primăvară decisivă și pune capăt temutului și enigmaticului virus care ne-a schimbat viețile. Și nu vine, în Madrid chiar a nins, îmi zice soră-mea. Iar oamenii, care ar trebui să stea acasă, să se protejeze și să-i protejeze pe cei dragi, nu stau. Cuprinși de aceeași frenezie. Să mai ia făină, ulei, drojdie, hârtie igienică, ibuprofen, ba nu, paracetamol. Căci se pare că a fost ibuprofenul care a făcut mai mult rău decât bine victimelor noului tip de gripă. Și nici primăvara cu temperaturile ei nu ar face ceva decisiv împotriva gripei. Iar în aceste condiții, cu rețele sociale pline de știri false, de sfaturi neavenite, să spui unei populații în plină...frenezie, să se liniștească, să nu intre în panică, e ca și cum ai ruga un copil de doi ani, într-un desăvârșit tantrum, să se potolească de la sine putere! Ce naiba, trageți aer în piept, viața merge mai departe! 

Frenezie...

Un bătrân cade pe stradă, își sparge maxilarul în urma loviturii, se învinețește rapid, nu mai mișcă deloc, mâinile îi stau cuminți pe lângă el, parcă șoptind, asta e, bătrâne, te-am servit cât am putut. Bastonul îi alunecă pe treptele din fața hotelului iar plasa de Catena i-o ridică un bărbat în uniformă care se uită neputincios la el. Cineva cheamă salvarea. Trei adolescente privesc scena uimite. Era chiar în spatele lor când a căzut. Angajații unui cazinou, ieșiți la o țigară, tremură în papucii de lucru. Își sting otrava și intră de unde au ieșit. Asta-i viața. Un pariu. Ultimul pariu.

Gripa se întinde, stăm acasă, lucrăm cum putem. Uitate sunt crimele, violurile, incendiile, despăduririle, autostrăzile, fețele pentru care unii care nu lingușesc sefuțe grandomane, răutățile celor prinși de prea nimicul vieții, discuțiile sterile de pe grupurile de mămici. Toate deșertăciuni. Am tot glumit pe seama panicaților care s-au bătut pe dezinfectanți, de cei care au cumpărat primii fasole și făină. Oare pe săpun de ce nu se bat, ne întrebam...

Frenezie...

O bătrână, cu plasele încărcate de te miri ce, cu hârtie igienică să-i ajungă  mult timp, încearcă să se urce în autobuz, se dezechilibrează și cade pe spate. Nu dă drumul plaselor. Nici hârtiei. O ajutăm fiecare cum putem, o ajutăm să se așeze. Privește drept în față. Nu știm nici unul ce va urma. Poate vom râde de toate luptele pe hârtie igienică. Ei, bătrânii noștri, au mai prins vremuri din acestea cumplite. Nu vor să le retrăiască. Noi, adulții de acum, care am prins și vremurile dinaintea revoluției, cozile de la 4 dimineața, penele de curent, criza din anii 90, bulversarea din 2008 dar și vremuri fericite, cu tot felul de toane și mofturi împlinite, nu concepem să trăim dezastre. Credem că e doar un vis. Și ce e trist...e că nu e vis.

Bube și noroi

Era despre babe și noroi titlul dar se potrivește foarte bine și așa.

Tradiția populară atribuie aceste zile din martie Babelor, o vreme schimbătoare din lună. Dochia, fată de împărat, fuge pe munte ca să scape de un rege cotropitor care o voia de nevastă. Tot fugind, aruncă rând pe rând cele nouă cojoace dar când ajunge în vârful muntelui, află că iarna acolo nu și-a pierdut puterile și atunci, de supărare, îl blesteamă pe Dumnezeu. Acesta, și mai mânios, o transformă în stâncă. E ceva grozav în acesta legendă legat de ce-ți pot face vorbele rostite la mânie. Cum te pot încălzi, îți fierbe sângele în vene, adrenalina atinge cote alarmante, cortizolul se transformă în cel mai mare dușman al tău și...îngheți. Dispoziția umană în situații limită, nu? Pentru unii, ar fi doar dispoziția femeilor, ca și cum bărbații nu ar avea și ei comportamente distructive, borderline. Uite, chiar în legendă, Dumnezeu, care niciodată în legendele populare nu e de gen feminin, ci de gen masculin, o transformă în stâncă pe Dochia. Păi nu putea el să-i mai dea o șansă bietei fete urmărită de ghinion? Din bube, mucegaiuri și noroi iscat-am frumuseți și prețuri noi, cum bine zicea Arghezi? Nu, nu putea, și Dumnezeul acesta e creat după chipul și asemănarea noastră. Un Dumnezeu borderline. 

Și apoi, noroiul...ai zice că mai multă civilizație, mai puțin noroi. Ei, da! Civilizație poleită, sub ea, tone de mizerie. Din care unii își fac coroană, împăunându-se. Apărându-și "sărăcia, și nevoile, și neamul", cum zicea neinspirat bardul nostru. Sau poate l-am înțeles eu greșit în acest vers. Și dacă tot au noroi din plin, de ce să nu-l folosească? De ce să nu-l folosească drept armă? E mai simplu decât să gândească. Parafrazând o reclamă : Gândesc așa că așa gândesc toți. Fire de praf, fire de stele sau poate doar noroi suntem noi. Cred că fiecare alege ce este. Zilele acestea din martie contează prea puțin. Legat de zilele de mizerie, de cei care cred în tot felul de teorii nefondate și mai ales de cei care cred, alarmant de stupid, că gripa asta nouă îi "alege" pe cei răi și îi ferește pe cei buni, îmi aduc aminte de o profesoară de istorie care ne spunea că în perioada posturilor mari, oamenii, de două mii de ani încoace, devin tot mai răi, tot mai javre(părerea mea). Mușcă fără discernământ. Dar țin post. Iar asta îi purifică de tot. Dumnezeul din marketing al vegetarienilor sigur se bucură. Preoții jubilează. Mai fac un ban. 

Iar pe final, redau alintul unei mame "bune" pentru copilul ei:

-Futu-ți gura mă-tii de copil, dacă nu erai sufletul meu, te mâncam! 

Mamă bună. 

                                                 

Foto : Alice G.

Pisici, jăvruțe și alte grozăvii(continuarea poveștii Anei)

Cocalarul în tricou  mult prea strâmt nu l-a întrebat pe google nimic, se uita siderat la costumul lui Iohannis dar acesta îl ignora măreț. Când Ana credea că nimeni nu le mai poate pipera drumul, voci de femei se aud tot mai clar. Ușa compartimentului se deschide și însăși zâna surprizelor intră pe ușa. Nu, am glumit, cum să circule Andreea Marin cu trenul, intră în scenă blonda de la mall și ceea ce pare a fi prietena ei. Din dialogul lor rezultă că sunt amice bune. 

-Servus și bună seara, spun ele într-un glas, așezându-se cuminți una în fața alteia, fără a aștepta însă vreun răspuns. Blonda își pocnește degetele și se clatină în ritmul muzicii din căștile pe care nu le dă jos. 

-Hai, pisică, zâmbește ea delicat amicei, e timpul nostru, departe de copii, nu-ți mai verifica telefonul. Și nu te mai rânji cu ăla brunet, e prea înalt pentru tine! 

-Mie să-mi vorbești cu subiect și cu predicat, jăvruță, nu așa, nu știu despre cine vorbești! Să nu mai zic, că mă aud toți oamenii ăștia care par la locul lor, imediat le cer biletele, am impresia că cineva stă pe locul meu, cre'că asta care seamănă cu președintele, să nu mai zic, zic, că te uiți la el precum curca-n lemne! 

-Hai, hai, nu mai exagera, că te aude ăștia și te crede! Pe chioamba de cumnata-ta ai luat-o?

-Am anunțat-o, se urcă în următoarea gară, dragă. 

Își scot țigările electronice tacticos, pufăind în liniște o perioadă. Apoi, sus-numita pisică, scoate telefonul și caută ceva în el.

-No, tu, răbufnește ea, au pus ăștia poze cu cuplurile de homosexuali care au copii și cât se bucură de minunea asta! Țara arde și baba se piaptănă!

Prietena ei, jăvruța(se vede treaba că prietenia e strânsă în regnul animal) clatină cu tristețe din cap.

-Auzi tu, ți-am mai spus eu: homosexualii nu sunt oameni. Știi ce spunea Dana Rudeanu, sugându-și ba o măsea, ba alta? Spunea așa: Să fii femeie este cel mai bun lucru care-i se poate întâmpla unui om. La propriu. Super deșteaptă tipa, trebuie să recunosc. Deci femeile sunt oameni. Homosexualii nu sunt. Nu știu ce sunt și mai fac și copii! Doamne ferește, unde i-o ține?

-Ești tot mai proastă, femeie. Îi ține alte femei, nu ei. Mame surogat, așa se numesc. 

-Aha, să nu se facă ei ca canapeaua, susură blonda. 

Ana aproape adoarme dar dialogul femeilor o ține cu ochii larg deschiși. Nici nu clipește. E prea aproape de blondă și mirosul de mâncare care se degajă din hainele acesteia îi întoarce stomacul pe dos. 

-Ce emoționant, femeie! Mie îmi dau lacrimile! Oare ce mai zic ăștia aici, să văd, ia, alăptează și tati? Numai prostii ne arată! Io nu am nimic cu nimeni dar prea se exagerează! 

-Știi ceva, pisică? Ne mai mirăm de ce ne sufocă virușii și calamitățile! Păcatul a ajuns la culme! Nu ne mai rabdă Dumnezeu pe fața pământului! N-ai văzut că a căzut ăla cu racheta care a vrut să demonstreze că pământul e plat? Păi e plat și s-a lovit de margine, dacă era rotund, mergea la infinit în cerc. Minți bolnave, homosexualii și săracii ăștia de chinezi! Ce faci, pisică? Cu cine vorbești acolo?

-Cu cumnata-mea, suntem live pe Facebook. Îți transmite că se cacă pe ea de râs, de proastă ce ești. Că ea venea cu noi numai pentru comentarii, auzi la ea! Dar nu se poate abține, zice că ești idioată rău și nu mai vine cu noi, se face de rușine. 

-Spune-i că o f.ut în gură de chioambă dacă o mai văd. Dacă copilul ei e din ăsta pe invers, ce-i face? Îl mai ține în casă?

Din telefon se aude răspunsul afirmativ al cumnatei. 

-Eu pe-al meu nu-l mai țin și îl și omor definitiv înainte să-l dau afară. Copiii noștri trebuie să învețe că reperul de căpătâi în viață este familia formată din mamă, tată și copii. Ăia cu alte orientări sunt din alt film. 

Iohannis strănută și toți se uită uimiți la el.

-Păi ce faci, domne, îl ia blonda la rost, ne dai coronavirus?  

                                      

Foto: un tren. Huawei P20 Lite