40

264 de postări și peste 48 000 de vizualizări. Comparativ cu alte bloguri, nu înseamnă nimic. Din fericire, anii de când scriu mi-au adus și bucuria lucrului făcut doar pentru sine, nu pentru vizualizări, bani sau mai mult din orice. Căci am orice mi-aș putea dori. Și având totul, mai dau în extreme și nu pot să nu mă mir cum mai aleargă cineva după lucruri care mă uimesc...însă dacă nu le au, e normal să și le dorească. Lucruri care să le aducă atenție, iubire, integrare. Integrare, uite! De care avem cu toți de când gripa asta nouă face prăpăd. Iar de atunci, toate răutățile par la mii de ani distanță. Și viață nu avem decât una. 

40 de ani și aproape toate dorințele împlinite. Cu timpul acesta petrecut acasă, mi se îndeplinește încă un vis. Prinde aripi. În vis, oricum le-am trăit pe toate. Am avut norocul acesta, să visez frumos și să întâlnesc și oameni frumoși, să-i iubesc necondiționat. Și asta să fie suficient. Nu rămânem decât cu ce am iubit?

Astăzi, princess a învățat să-mi împletească părul. După care mi-a zis: 

-Mami, îți dai și tu jos cearcănele alea? 

Aș putea. Dar ele sunt nu doar moștenire de familie, ci și semne ale nopților nedormite pentru visul care e copilul meu și nu le-aș schimba pentru nimic. Le acopăr cum pot cu ustensile secrete și când n-o fac, se trezește câte un manager să mă întrebe ce-i cu ele. Acum știu și ei. Deunăzi, când princess mă îmbrățișa cu foc și i-am atras atenția că mă rănește, îmi zice:

-Dar asta e iubirea extremă, mama! Iubireeeee, iubire...

Și de iubire am avut parte. Am încă parte. Pentru că sunt foarte norocoasă. 

Cu spanacul pe care vreau să i-l ofer prințesei, nu prea am noroc. Îl pun pe masă și îi atrag atenția, ce bine mai arată! 

-L-am văzut, zice. Nu mă convingi. Nu mă impresionează deloc. 

Nu a mâncat. 

Mai încerc și cu fasole verde. Când nu e atentă, îi duc la gură o bucățică.

-Ce faci, mama? Nu mă respecți deloc? Nu mai mănânc nimic dacă-mi faci asta! 

Nu am mai încercat.

Acum două zile:

-Mama, pe vremea ta existau pixuri?

-Existau, princess, cum să nu?!? Nu am 300 de ani!

-Chiar, existau?

Nu de mult, m-am mirat de o creatură dintr-un film sf. Că e oribilă, rea și urâtă.(Și era  film dar cunosc și pe cineva în realitate așa). 

-E o creatură, mami! Te aștepți să fie frumoasă și parfumată! Creaturile sunt urâte și fioroase, să se teamă lumea de ele! 

Cam da...

Stau pe fotoliu și citesc iar ea se uită la film. Vreo 30 de minute. Când mă ridic, îmi spune:

-Bine, mama, că te-ai ridicat! De douăzeci de ani aștept momentul acesta!

Iar eu am așteptat-o toată viața. Stă cu capul pe mine și cu picioarele pe perete, uitându-se la desene. Îi mângâi părul cu mâna stângă, mâna ei dreaptă e în mâna mea dreaptă. Fericire. Se întoarce din când în când și se uită în ochii mei, trăgându-mă de nas. Fericire. Scriu ca să nu uit clipele astea magice.                                            

Vor trece toate. Și gripă, iubiri, lacrimi și dureri. O să rămână doar niște cuvinte pe internet, date într-un infinit de date. De ziua mea, îmi doresc doar sănătate pentru cei pe care-i iubesc, în țara asta, veniți din Franța, din Italia, Spania, Germania, Austria, Grecia, Anglia. Aflați acolo. Nu se știe ce vremuri vor veni, însă mereu avem doar clipa de acum. Realitatea de ieri nu mai e. Trebuie să ne adaptăm rapid. Oricât ar fi de greu. Eu mai am umor. Am de gând să-l folosesc. 

                                                         

Poate că trebuie să trecem prin ce-i mai rău ca să iubim din nou.