Când știi că vei avea o zi bună? Nu
cred că știe cineva, doar sperăm că măcar vom fi în siguranță. Spun asta
prin prisma epidemiei de coronavirus. Măcar să fim noi bine, măcar să
fie cei dragi sănătoși, să nu plece mai devreme cei mai în vârstă și pe
care-i iubim. Pentru că niciun flagel în epoca omenirii n-a scos la
iveală binele ci tocmai opusul. Iar asta mă duce cu gândul la ce am
citit cândva despre câini că mănâncă cu botul fiindcă sunt nevoiți, se
apleacă să ia mâncarea dar noi, oamenii, animale(presupus) superioare
avem tot ce ne trebuie pentru a duce mâncarea la gură. Și având astea,
la final de zi, ar trebui să mulțumim pentru tot ce avem bun, să ne
numărăm binecuvântările.
În
timpul petrecut acasă, am găsit două cărți pe care le căutam de mult,
Bird by Bird a lui Anne Lamott și On Writing a lui Stephen King, am
insistat cu căutările și Universul mi le-a făcut cadou nesperat. Sau
poate tocmai de aia, mi le doream de mult. Prima e gata deja, am luat și
notițe, printre zecile de clătite, clătite americane, papanași, pizza
și alte minunății culinare care se depun prin tot felul de locuri
esențiale. De Paști, ca niciodată, plănuiesc să fac cozonaci, să vopsesc
ouă, să fac un tort diplomat? Nu, la acesta cred că renunț. Sau la
cozonaci? Îmi aduc aminte de cozonacii nașei. Într-o copaie de lemn
făcea cozonac în Joia Mare pentru tot satul. Sau cu ocazia Crăciunului, a
vreunei nunți sau a vreunui botez. Era bucurie mare. Nu știu cât era
bucuria pentru nașa, avea foarte mult de lucru. Primea comenzi mari și
într-o vară, nașul a făcut un ditamai cuptorul în grădină. Nu-mi mai
amintesc unde îi cocea până la acel cuptor care, deschis, când cozonacii
erau gata, emana niște mirosuri dumnezeiești, cărora le spunem mirosuri
ale copilăriei. Cine n-are madlena lui cu mirosul de esență de rom, de
cocă proaspătă din copaie, bătută până făcea bulbuci și atunci era
gata?
Și
amintirea cozonacilor m-a dus cu gândul la serile de vară când veneam
de la scăldat în Topolog. Într-o astfel de seară, eram cu o amică, nu-mi
amintesc deloc figura și nici numele, știu doar că era plină de fițe.
Cred că pe atunci se spunea simplu că era încrezută dar mie îmi plăcea
pentru cel mai prețios lucru din lume atunci și acum: asculta ce-i
spuneam când era în toane bune. Contează.
În
față noastră, pe drumul de țară asfaltat doar pe porțiuni(nimic nou),
vaci. Care pășteau liniștite, dând domol din cozi, alungând muștele. Se
aude o mașină. Erau puține atunci, în marea lor majoritate Dacii. Asta
nu era Dacie. Și în mașina care vine în viteză, doi. Cum să le spun? Nu
le mai spun. Opresc în dreptul nostru, nu dau din manivelă să dea geamul
jos, era teribil de vară și de cald, geamurile mașinii erau oricum
lăsate să se vadă potențialul mândrilor plimbăreți cu mașina lui tati,
că a lor nu era. Ne întreabă suav ce facem. Acum, după ani și ani și
ținând cont de urmare, aș putea să spun că au întrebat:
-Ce faci, fetele, te plimbi?
Însă plimbăreții au întrebat simplu ce facem pe drum, pe înserate. Și apoi, rânjind, ca să mai spună ceva:
-Sunteți cu vacile?
Iar amica, cu fițe pe ea, era și ea tot de la oraș:
-Ce,
avem noi mutră de...și aici a urmat o pauză lungă, că doar nu era să
spună "vaci" și obrajii ni s-au îmbujorat. Au spus-o ei, râzând cu gura până la urechi:
-De vaci???Nu, fetele, nu...
Apoi,
fiindcă nimeni nu mai spunea nimic, au plecat în trombă, să arate
fetelor ce viteză prinde mașina lor fără să știe că drumul asfaltat se
termina brusc, așa că au intrat cu zgomot și scrâșnete de roți în
pietriș, stârnind un nor de praf, nouă râsul și lor nervi și înjurături
adresate "prostiei" drumului. Vacile și-au ridicat alene capul din
iarba de pe marginea drumului, neimpresionate și l-au lăsat la fel în
jos, cu aerul că-și spun:
-Am mai văzut noi proști din ăștia...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu