46

Nu-mi amintesc deloc ce făceam la 16 ani, doar mergeam la școală, zâmbeam trist și mă simțeam neînțeleasă dar eram mulți în aceeași situație și nimic nu s-a schimbat, treizeci de ani mai târziu. Poate cuvinte noi în Doom: supat, crazy, drink. Am mai multe cărți decât aș fi crezut și nu cred că o să mă opresc aici. 

Nici la 26 de ani nu știu ce făceam, lucram haotic în vânzări, oare? N-am idee. Apoi, un an mai târziu am mers prima dată acasă, în Italia. Roma, casa mea. Acolo m-am simțit prima dată acasă, exact ca în zicala "ești acasă unde ți-e inima". Iar inima mea era acasă în cetatea eternă. Și inima mea, biata, s-a refăcut, și-a revenit, s-a ales pe ea, cum sună literatura de Tik Tok de acum, când curve de tot felul și măciucari fără vină se aleg pe ei, își asumă trecutul, se bat cu pumnii în piept, își amenință chiar și copiii. Ba unele, soții de ciobani din Sibiu, care au "pui" făcuți cu dracu' știe cine, îi mai și postează pe "pui" pe Facebook, pe Instagram... să știe toată Takata cât de pocăite sunt ele. Cum, Cristina, tu erai? Nu pot să cred. Eu credeam că e Bianca C. 

Apoi, la 36, îmi amintesc: am plecat din fabrică pentru un post mai rău plătit (de fapt, nu, nu) doar ca să fiu mai mult cu cei pe care îi iubeam, copilul și soțul meu. Cel din urmă s-a supărat rău, îi stricam programul cu pocăita care i se plângea( la fel ca zdreanța de acum) că o abuzează soțul. Până la urmă, s-a obișnuit că lucram doar de dimineață, aia e, viața te mai pune și în asemenea poziții. Nu mai spun, Cristina S.(oare mă citești și acum?), că a zis fostul soț că ție nu-ți plăcea decât o poziție. În rest, nu, poate îl mâniai pe Dumnezeu. Iar tu ești pocăită, Cristina. Asta de acum, adică actuala fostului, nu e pocăită. E în Franța, poate. Nu îi e teamă de vreo entitate, se f.ute pe bani cu oricine. Cum zicea fostul ei bărbat, și cu taică-său. Dar ea e mai tolerantă, îi plac toți, români, ruși, francezi, nu contează, înalți și proști să fie, să le ia banii. Îi crește pupila când e plătită pentru prestațiile ei actoricești. Fostul e încântat de asta, știe că nu e dragoste, ci adrenalină dar ce mai contează? A zis că o coase el cumva și i-am spus să fie de față, se culcă și cu chirurgul... N-am eu umor? Îi plătește și avorturile, îi dă și parola la Netflix. Că și ea i-a spus, asumată fiind(ce naiba, nu e ea asumată până la vârsta asta?), cu ce șef s-a  culcat să fie o șefă mai mică. 

La 46 și ceva de ani, umorul m-a părăsit când infidelul pe care l-am tot iertat(să-mi iert răbdarea și prostia), a amenințat copilul nostru că-l părăsește dacă divorțez după legile din Germania, țara în care m-a adus , după spusele lui, să se răzbune pe mine, fiindcă nu m-a iubit niciodată, fiindcă a stat cu mine pentru bani, pentru confort, s-a prostituat 18 ani. Mă înclin. Am infinitul de la el și îi mulțumesc. Nu mai am umor, nici răbdare pentru un om care și-a amenințat copilul că-l fură și pleacă cu el în Norvegia. Că o părăsește pentru totdeauna și eu sunt de vină pentru asta, așa i-a spus. Ca și cum prostia și infidelitatea ar fi vini. Sunt alegeri. 

Nu e narcisist. N-are c.oaie. Să-ți ameninți copilul ca să-ți păstrezi mașina...

E timpul să afle și scheletul sifilitic în ce familie intră, nu știe  peste cine se răstoarnă dulapul cu trecut. 

Sunt amuzantă, nu doar deșteaptă și frumoasă. Și modestă 😉

Te-am iubit înainte să te naști

Cu vreo 11 ani înainte să te am, să fii Ra al meu, Universul și alte minuni cărora le-am spus simplu coincidențe, 

deși nu există coincidențe,

Am căzut și am murit nițel. Am mai căzut ulterior, de alte dureri, de chinuri, obsesii, limerențe. 

Dar atunci am plecat de tot. 

O moarte clinică, științific. Mulți oameni adunați la poarta casei bătrânești, mulți care au murit, căci moartea e parte a vieții deși nu discutăm asta prea des. Se văitau, of, moare fata, ambulanța nu mai vine, chibriturile se stingeau până să intre în apă, un bărbat, mort și el acum,  striga că am argint viu, îl simțeam cum curge în venele mele și punct. 

O lungă cale argintie, o liniște cum n-am mai trăit vreodată și "fertig" cum ar zice unii. Nu spunem cine. Era bine. Ca aunci când termini o zi grea, mult prea grea.  Cu împăcarea că ai făcut ce-a trebuit, că ai muncit, că ai iubit, că n-ai mințit, că n-ai înșelat, că ai fost om. E greu pentru unii, nu? Dar să nu uităm să fim oameni. M-am dus puțin. Și m-am întors, trasă de mâini de îngeri, de o lumină caldă, bună, de muzică divină. 

Câtă putere am avut atunci! 

Erai tu, iubirea mea, copilul meu din vis, Universul și Ra al meu. 

Te-am iubit înainte să te naști și te voi iubi mereu.  

   

N-avem nimic

N-avem nimic, 

Mi-a spus cândva o persoană,

Pe care am iubit-o mult

Sau credeam că o iubesc.

Ce ți-e și cu iubirea asta,

De fapt.

Acum e.

Acum

Nu mai e. 

Un miraj. 

Nu o Fata Morgana, 

Doar o așteptare care te ucide,

Încet-încet.

Nu o speranță,

Doar certitudinea că toate-s incertitudini. 

Niște puncte de suspensie din manualul bolilor mintale. 

Când tot ce contează e să fii bun. Să alegi să fii bun.  Răi sunt toți proștii. Și invers. Și curvele lor. 

 

Clădesc

Eu construiesc,

Clădesc,  

Nu distrug. 

E mai ușor să faci rău,

Să alegi să distrugi un rus, un francez,   

Un român, 

Când și viața ta e distrusă,

Când ai ales un boss să te aleagă pe un post cu bani mai mulți și îi dai ce oricum dai tuturor. Unora, pe bani. 

Eu clădesc,  aleg binele și demnitatea. 

Sunt zile în care plâng,  greșesc, iar plâng și mă ridic. 

Aroganța se tatuează nonșalantă, din ambiție și din răutate.  Cu inel demonstrativ. Există lasere. Dar pentru restul? 

Politica struțului. Prostia e Gunoiela. 

 

Putregai uman.       

Viață

Când România arde, 

Poate de căldură,  poate de prețuri mult prea mari, 

De minciuni,  de calcule, 

De regrete,  de trecut nerezolvat. 

Când alegem răul cel mai mic, 

Neștiind că în câțiva ani, 

Se va dovedi că a fost răul cel mai mare. 

Când "Ești ceea ce citești" devine ceea ce nu citești la oameni, în cărți sau în jur. 

Când rugămintea de-a te mai naște o dată se  transformă într-un vis în cate te mai naști o dată și nu știi nici măcar să te iei în brațe, cu o mână sub gât și alta mai jos, susținând spatele. 

Dar. 

Vedem mâine. 

Viața. 

     

Foto: Mac. Dragoste,  moarte și reînviere. 

Adriana Pațirea 

Când iubirea

Se întâmplă,  

Ești bun și drept, 

Integru.

Nu șarpe,  nu javră.

Zâmbești.

Din bine,  din căldură, 

Din bucurie,  din Corect.

Iubirea e unul lângă celălalt, privind în aceeași direcție,  cum spunea autorul Micului Prinț. Când ne vedem fără să ne întâlnim,  când ne vorbim,  fără să ne spunem nimic, când ne suntem, fără atenții.

Nu am cunoscut-o niciodată. 

Dar sper.  

 

 

Ce suntem?

Aș  zice că pioni,

Ce vrem un rol mai bun.

Dar câteodată e bun și acesta 

Căci uneori, deseori,  mai bun înseamnă 

Mai mult, 

Mai multe sacrificii. 

Și câți suntem dispuși la mai multe sacrificii,  

Obișnuiți, plictisiți dar mulțumiți, într-un fel ciudat,  de rutina zilnică? 

Nici nu vrem să discutăm. 

Cum nu vrem să discutăm că suntem efemeri.

Trecători. Nu strâmtori,  nu. Trecători. Murim. Ca mâine. Uneori ca acum. Știu, moartea noastră,  a tuturor,  nu e un subiect lejer, de care să discutăm la un vin demisec, rose. La o bere, la mici, la legume pe grătar. Când copiii aleargă liberi. Cu vise,  fără frici. 

Revin la alegeri și la așteptări. 

Așteptăm să fim mutați, e mai comod așa. Alegem să ne mutăm, cere însă mult curaj. 

Decid să fiu.

Și ce sunt? 

Eu cred că pion. 

Până când înțeleg 

Că am un răspuns, un rost 

Știut și iubit doar de mine.

Dureri,  alegeri și plecări. 

Dezamăgiri,  iubiri și morți. Nu înșelări.

Deși aș putea spune că e adevărat. Același lucru.

Toate, o impermanență.

Vor trece toate.

Pentru cine însemni ceva? 

Doar pentru tine.

Dar nu-ți acorda mare importanță.

   

Foto : primăvară târzie,

Adriana P.    

3 ani

Au trecut 3 ani de când ai plecat,  Mamaia mea iubită și deseori,  neînțeleasă. Ca noi toți, de altfel. 3 ani de când am învățat iar și acum am și înțeles,  că nu poți să faci nimic pentru altcineva,  chiar și cineva iubit, dacă nu vrea asta. Nu poți decât să te iubești și să te respecți; o dată ce vei face asta, o vei face sincer și cu ceilalți.  O să revin la iubire.

Plouă aici, Mamaie,  e chiar frig pentru o zi de Martie, după zile întregi de primăvară. E doar un etalon. Fără el, ar fi fost doar o zi de Martie. Un fel de viață,  bunica mea, cu rece, cu cald, cu bune, cu rele. O viață în care nu mai ești, Mamaie. Dar ești în gândurile noastre, în viața noastră,  în visurile noastre. Ale mele, cel puțin. Căci te visez. Și ești bine. Sunt fericită că ești bine. Prin absurd, dacă ai citi aici. Însă mă pot amăgi,  ce mai contează o amăgire în plus? 

Am citit anul trecut(cel mai rău an din câți am trăit vreodată sau poate cel mai bun și numai timpul îmi va arăta asta) o poveste legată de scriitorul Kafka a cărei concluzie era că tot ce-am iubit( și s-a pierdut deși atunci n-a fost iubire), se întoarce la noi sub altă formă. Altă dată. Nu credeam asta atunci,  când am citit-o prima dată. O cred acum,  când iubirea s-a întors la mine, sub altă chip, sub altă formă. Iubirea nu moare,  Mamaie. Iar dacă suntem suficient de norocoși s-o întâlnim în viața asta, cu un aspect sau altul,  să mulțumim și să fim recunoscători. Pentru tale, bunica,  mi-aș fi dorit să fi găsit sau întâlnit iubirea. Asta doresc tuturor femeilor din neamul nostru. Să o fi găsit în viața asta. Și dacă nu, îți doresc să o găsești într-un Univers paralel, nu în acesta,  în care timpul nu e plastic și nici elastic. 

Chiar și așa, în timpul acesta rigid, inflexibil, în care direcția e doar una, să știi,  Mamaie,  că te iubesc! Ai avut dreptate, oamenii pot să vină și să plece din viața noastră,  ca și cum n-ar fi fost niciodată aici. Însă familia rămâne. Frații,  surorile, părinții, începutul și sfârșitul. Tot ce contează. Ei rămân. 

E un Martie fragil. 

Ca atâtea luni de Martie. 

Dar e tot ce avem acum. 

Și dorurile, Mamaie. Nu atât de fragile.

Foto: Praga 

Respir

Respir

Spun asta acum

Știu cum pare. 

Respir,  

Pentru prima dată, 

După mulți ani, 

Prea mulți. 

Dar ce cred oamenii care cred că știu,  

Nu e problema mea.

N-ai cum să știi, 

Nu poți nici să-ți imaginezi 

Cum e să n-ai. 

Decât infinitul. 

Și atunci respiri.  

Alice G. 

Final

 Sunt la final,  mi-a scris Miron. La final de an. De fapt, nu. E sesiune. Alt final. 

Altă poveste. O viață. Nu de poveste, ci chiar așa cum este,  când și prințesele se c.acă, un moment în(poate) infinitul de clipe, de primăveri și de ierni ce-au fost și vor mai veni.

Îmi bate inima în piept atât de tare încât mi se pare că o s-o ia la fugă. Nu a lui Bach. Trebuia să iau ceva, un magneziu poate,  să miros niște mentă sau lavandă, niște siguranțe dar de unde? Îmi pun mâna stângă pe piept și zâmbesc,  închid ochii. Apoi îi deschid. E prea multă durere acolo. Mai bine în prezent. 

O să fie bine,  o să fie bine,  o să fie bine,  mulțumesc,  mulțumesc,  mulțumesc! Respir. 

Sunt bine,  sunt în siguranță. 

Apoi ies în fața oamenilor, pe scenă, să le spun despre minciuni si despre tăcerile asurzitoare care ne macină. La final. 

Sau poate în fiecare zi dar găsim noi o cale să ne amorțim durerile. Pe unii îi blocăm. Dar despre asta, cu altă ocazie. 

Poți să fii cât de supărat, trist sau deprimat poți să fii. Lumea nu se va opri în loc pentru durerea ta. Dar te poți opri tu în loc. Să auzi nu durerea lumii, ci doar Lumea. Așa cum este ea. Și ca dânsa suntem noi, nu? Vorba lui Eminescu, nu a mea. 

M-a întrebat nu de mult copilul cum a fost la facultate, eram singură în cameră? Am zâmbit amar și m-am luat cu altele,  ocupată cu viața. Am acum motive să fiu recunoscătoare că n-am fost singură atunci. Grație vieții înseși,  NU mă simt singură. E un privilegiu,  e un noroc. Au fost și momente în care anumite emoții, oameni,  da!, mi-au pus piedici și sentințe( și câte nu mi-am pus singură!) și m-am lăsat pradă lor. 

Eram în anul III de facultate și stăteam într-un cămin de liceu, fostă mănăstire. Eram la masă cu alte studente,  cazate tot acolo.  Era greu, incredibil de greu,  trăiam la limita supraviețuirii dar îmi amintesc că n-aveam sufletul de piatră.  Dimpotrivă. Râdeam,  mă bucuram de ciripit de păsărele,  de teatru,  de cărți,  de prieteni. Lumea nu stătea în loc pentru greutățile mele, nu stătea în loc pentru nimic, gândurile mi se îndreptau des spre cei de acasă,  spre familia mea, la cât de greu era. 

Mă podidesc lacrimile. Aveam pantofii rupți și când ploua...spun în microfon: Nu vreți să știți la ce soluție apelam când ploua. 

Revin, eram la masă.  Mâncarea de la cămin era foarte bună,  ieftină și de calitate. Păi n-am avut eu noroc în viață? La masă era și o studentă la Științe Politice,  Iuliana Cățelariu,  țin minte și acum, după 25 de ani.  Care se lăuda,  cu gura plină de mazăre și de nonșalanță, de asemenea,  precum curvele de pe Valea Oltului sau de la Brașov, că ea e amanta politicianului V.  Săndulache din Sibiu și ea e foarte mândră de asta. Era murdară la gură de mândria de a fi amanta celui care venea și o lua cu mașina de la cursuri, o ducea pe te miri pe unde,  o futea și o aducea la cămin înapoi. Câteodată îi mai dădea și câte o bucată de brânză, nu Gouda, nu ca la olandezi, ci urdă,  telemea veche de oaie, cașcaval etc. Și ea, generoasă și mulțumită de sine, împarte brânză cu săracele din cămin,  care n-au amanți căsătoriți și nici brânză. Nimeni nu a zis nimic dar eu m-am uitat la ea, nici o tresărire de bun-simț pe fața ei, doar mizerie. De la mazăre,  zic. 

În viață,  trebuie să te distrezi, continuă ea. Toate o ignorăm. Nici una n-a fost amanta vreunui politician.  Locul doi sau trei în viața cuiva.  

Eram tinere. 

Revin în prezent,  poate unele nu suntem nici acum amantele cuiva, suntem întregi. Sau poate nu și de asta suntem aici, la conferință. Nu suntem locul secund în viața cuiva. Dar suntem în propria viață și asta face totul greu, neclar, dureros. Și viața nu așteaptă claritate, ea merge înainte. Și noi doar îmbătrânim, fără viață,  fără bucurii,  fără râsete,  fără tot ceea ce contează. Fără iubire. Și ajungem distracția, defularea,  futaiul ca iepurii în mașina de lux a cuiva pentru care nu suntem decât găuri. Multiple. Apoi ne întrebăm de ce ne doare și cum doare,  și cât doare, o punem de o falsă sinucidere, chiar. Totul ca să nu se vadă cât ne mințim și altfel îi mințim pe alții. Curvele de pe Valea Oltului au o scuză și îmi cer scuze că suferă. Celor care o fac pentru distracție,  nu le cer nimic. 

N-am mai râs de 3 ani și  8 luni. Nu mai știu cum e. 

Dar sunt întreagă. Am și momente în care nu sunt întreagă,  când cad, când mă refac, când revin la cineva pe care credeam că-l cunosc. 

Aleg. Aleg deocamdată să câștig lupta asta mică,  cu ziua de astăzi. Nu războiul. Fiindcă în război,  nimeni nu câștigă niciodată. Dar moralitatea, da. 

N-am judecat-o niciodată pe curva politicianului. Nu recunoaștem decât ceea ce cunoaștem, cum spunea un cunoscut antropolog. Acum, cunoscând,  recunosc,  judec. Vrând-nevrând,  știind-neștiind. Știind atât de bine. 

Voi ce judecați,  ce știți sau ce nu știți? 

Totul se plătește în viață,  vrând-nevrând. 

Știind-neștiind. 

Totul se întoarce. 

Foto: floare-floare.

Alice G. Nu de la Germania. 

Cel mai rău și cel mai greu

Povesteam cu prietena mea cea mai bună, pe care încep să o iubesc tot mai mult, așadar,  povesteam cu ea că cel mai rău și cel mai greu, 

Este să te minți pe tine. 

Rău este, a fost pe lume, cum ziceam, dintotdeauna. 

Întotdeauna. 

Dar să nu te minți pe tine

Face totul mai ușor,  mai acceptabil, 

Rezonabil chiar. 

Să accepți că suntem diferiți, 

Că suntem frumoși 

Sau urâți și ce e frumos pentru cineva,

E urâtul pentru altcineva 

Dar nu și ura, dacă mă înțelegi,  

Tu, care citești aici.

Binele e mereu frumos, 

Ușor și înalt (la figurat, chiar), ca o privire sinceră 

În ochii celorlalți.

Când vezi întâi binele din ei, 

Frumosul adică. 

Mamaie, dacă erai vie, îți plăcea asta, deseori mi-e dor de tale, ești piesa lipsă din puzzle. Mai sunt și altele dar învăț să trăiesc în lipsă. 

Minusuri avem cu toții,  

Adevărul ne face frumoși, 

Deplini și întregi, compleți.

Cu minciuni suntem tot mai Puțin, nu puțini,  atenție,  

Unii sunt doar găuri, cerând să fie umplute cu alte găuri,

De parcă ar fi posibil. 

Cel mai rău și cel mai greu este să te minți pe tine. 

Adriana P. 

Foto: Aglomerație. 

Alice.