Se întâmplă,
Ești bun și drept,
Integru.
Nu șarpe, nu javră.
Zâmbești.
Din bine, din căldură,
Din bucurie, din Corect.
Iubirea e unul lângă celălalt, privind în aceeași direcție, cum spunea autorul Micului Prinț. Când ne vedem fără să ne întâlnim, când ne vorbim, fără să ne spunem nimic, când ne suntem, fără atenții.
Nu am cunoscut-o niciodată.
Dar sper.
Aș zice că pioni,
Ce vrem un rol mai bun.
Dar câteodată e bun și acesta
Căci uneori, deseori, mai bun înseamnă
Mai mult,
Mai multe sacrificii.
Și câți suntem dispuși la mai multe sacrificii,
Obișnuiți, plictisiți dar mulțumiți, într-un fel ciudat, de rutina zilnică?
Nici nu vrem să discutăm.
Cum nu vrem să discutăm că suntem efemeri.
Trecători. Nu strâmtori, nu. Trecători. Murim. Ca mâine. Uneori ca acum. Știu, moartea noastră, a tuturor, nu e un subiect lejer, de care să discutăm la un vin demisec, rose. La o bere, la mici, la legume pe grătar. Când copiii aleargă liberi. Cu vise, fără frici.
Revin la alegeri și la așteptări.
Așteptăm să fim mutați, e mai comod așa. Alegem să ne mutăm, cere însă mult curaj.
Decid să fiu.
Și ce sunt?
Eu cred că pion.
Până când înțeleg
Că am un răspuns, un rost
Știut și iubit doar de mine.
Dureri, alegeri și plecări.
Dezamăgiri, iubiri și morți. Nu înșelări.
Deși aș putea spune că e adevărat. Același lucru.
Toate, o impermanență.
Vor trece toate.
Pentru cine însemni ceva?
Doar pentru tine.
Dar nu-ți acorda mare importanță.
Adriana P.
Au trecut 3 ani de când ai plecat, Mamaia mea iubită și deseori, neînțeleasă. Ca noi toți, de altfel. 3 ani de când am învățat iar și acum am și înțeles, că nu poți să faci nimic pentru altcineva, chiar și cineva iubit, dacă nu vrea asta. Nu poți decât să te iubești și să te respecți; o dată ce vei face asta, o vei face sincer și cu ceilalți. O să revin la iubire.
Plouă aici, Mamaie, e chiar frig pentru o zi de Martie, după zile întregi de primăvară. E doar un etalon. Fără el, ar fi fost doar o zi de Martie. Un fel de viață, bunica mea, cu rece, cu cald, cu bune, cu rele. O viață în care nu mai ești, Mamaie. Dar ești în gândurile noastre, în viața noastră, în visurile noastre. Ale mele, cel puțin. Căci te visez. Și ești bine. Sunt fericită că ești bine. Prin absurd, dacă ai citi aici. Însă mă pot amăgi, ce mai contează o amăgire în plus?
Am citit anul trecut(cel mai rău an din câți am trăit vreodată sau poate cel mai bun și numai timpul îmi va arăta asta) o poveste legată de scriitorul Kafka a cărei concluzie era că tot ce-am iubit( și s-a pierdut deși atunci n-a fost iubire), se întoarce la noi sub altă formă. Altă dată. Nu credeam asta atunci, când am citit-o prima dată. O cred acum, când iubirea s-a întors la mine, sub altă chip, sub altă formă. Iubirea nu moare, Mamaie. Iar dacă suntem suficient de norocoși s-o întâlnim în viața asta, cu un aspect sau altul, să mulțumim și să fim recunoscători. Pentru tale, bunica, mi-aș fi dorit să fi găsit sau întâlnit iubirea. Asta doresc tuturor femeilor din neamul nostru. Să o fi găsit în viața asta. Și dacă nu, îți doresc să o găsești într-un Univers paralel, nu în acesta, în care timpul nu e plastic și nici elastic.
Chiar și așa, în timpul acesta rigid, inflexibil, în care direcția e doar una, să știi, Mamaie, că te iubesc! Ai avut dreptate, oamenii pot să vină și să plece din viața noastră, ca și cum n-ar fi fost niciodată aici. Însă familia rămâne. Frații, surorile, părinții, începutul și sfârșitul. Tot ce contează. Ei rămân.
E un Martie fragil.
Ca atâtea luni de Martie.
Dar e tot ce avem acum.
Și dorurile, Mamaie. Nu atât de fragile.
Foto: Praga
Respir
Spun asta acum
Știu cum pare.
Respir,
Pentru prima dată,
După mulți ani,
Prea mulți.
Dar ce cred oamenii care cred că știu,
Nu e problema mea.
N-ai cum să știi,
Nu poți nici să-ți imaginezi
Cum e să n-ai.
Decât infinitul.
Și atunci respiri.
Alice G.
Sunt la final, mi-a scris Miron. La final de an. De fapt, nu. E sesiune. Alt final.
Altă poveste. O viață. Nu de poveste, ci chiar așa cum este, când și prințesele se c.acă, un moment în(poate) infinitul de clipe, de primăveri și de ierni ce-au fost și vor mai veni.
Îmi bate inima în piept atât de tare încât mi se pare că o s-o ia la fugă. Nu a lui Bach. Trebuia să iau ceva, un magneziu poate, să miros niște mentă sau lavandă, niște siguranțe dar de unde? Îmi pun mâna stângă pe piept și zâmbesc, închid ochii. Apoi îi deschid. E prea multă durere acolo. Mai bine în prezent.
O să fie bine, o să fie bine, o să fie bine, mulțumesc, mulțumesc, mulțumesc! Respir.
Sunt bine, sunt în siguranță.
Apoi ies în fața oamenilor, pe scenă, să le spun despre minciuni si despre tăcerile asurzitoare care ne macină. La final.
Sau poate în fiecare zi dar găsim noi o cale să ne amorțim durerile. Pe unii îi blocăm. Dar despre asta, cu altă ocazie.
Poți să fii cât de supărat, trist sau deprimat poți să fii. Lumea nu se va opri în loc pentru durerea ta. Dar te poți opri tu în loc. Să auzi nu durerea lumii, ci doar Lumea. Așa cum este ea. Și ca dânsa suntem noi, nu? Vorba lui Eminescu, nu a mea.
M-a întrebat nu de mult copilul cum a fost la facultate, eram singură în cameră? Am zâmbit amar și m-am luat cu altele, ocupată cu viața. Am acum motive să fiu recunoscătoare că n-am fost singură atunci. Grație vieții înseși, NU mă simt singură. E un privilegiu, e un noroc. Au fost și momente în care anumite emoții, oameni, da!, mi-au pus piedici și sentințe( și câte nu mi-am pus singură!) și m-am lăsat pradă lor.
Eram în anul III de facultate și stăteam într-un cămin de liceu, fostă mănăstire. Eram la masă cu alte studente, cazate tot acolo. Era greu, incredibil de greu, trăiam la limita supraviețuirii dar îmi amintesc că n-aveam sufletul de piatră. Dimpotrivă. Râdeam, mă bucuram de ciripit de păsărele, de teatru, de cărți, de prieteni. Lumea nu stătea în loc pentru greutățile mele, nu stătea în loc pentru nimic, gândurile mi se îndreptau des spre cei de acasă, spre familia mea, la cât de greu era.
Mă podidesc lacrimile. Aveam pantofii rupți și când ploua...spun în microfon: Nu vreți să știți la ce soluție apelam când ploua.
Revin, eram la masă. Mâncarea de la cămin era foarte bună, ieftină și de calitate. Păi n-am avut eu noroc în viață? La masă era și o studentă la Științe Politice, Iuliana Cățelariu, țin minte și acum, după 25 de ani. Care se lăuda, cu gura plină de mazăre și de nonșalanță, de asemenea, precum curvele de pe Valea Oltului sau de la Brașov, că ea e amanta politicianului V. Săndulache din Sibiu(numele sunt fictive, desigur) și ea e foarte mândră de asta. Era murdară la gură de mândria de a fi amanta celui care venea și o lua cu mașina de la cursuri, o ducea pe te miri pe unde, o futea și o aducea la cămin înapoi. Câteodată îi mai dădea și câte o bucată de brânză, nu Gouda, nu ca la olandezi, ci urdă, telemea veche de oaie, cașcaval etc. Și ea, generoasă și mulțumită de sine, împarte brânză cu săracele din cămin, care n-au amanți căsătoriți și nici brânză. Nimeni nu a zis nimic dar eu m-am uitat la ea, nici o tresărire de bun-simț pe fața ei, doar mizerie. De la mazăre, zic.
În viață, trebuie să te distrezi, continuă ea. Toate o ignorăm. Nici una n-a fost amanta vreunui politician. Locul doi sau trei în viața cuiva.
Eram tinere.
Revin în prezent, poate unele nu suntem nici acum amantele cuiva, suntem întregi. Sau poate nu și de asta suntem aici, la conferință. Nu suntem locul secund în viața cuiva. Dar suntem în propria viață și asta face totul greu, neclar, dureros. Și viața nu așteaptă claritate, ea merge înainte. Și noi doar îmbătrânim, fără viață, fără bucurii, fără râsete, fără tot ceea ce contează. Fără iubire. Și ajungem distracția, defularea, futaiul ca iepurii în mașina de lux a cuiva pentru care nu suntem decât găuri. Multiple. Apoi ne întrebăm de ce ne doare și cum doare, și cât doare, o punem de o falsă sinucidere, chiar. Totul ca să nu se vadă cât ne mințim și altfel îi mințim pe alții. Curvele de pe Valea Oltului au o scuză și îmi cer scuze că suferă. Celor care o fac pentru distracție, nu le cer nimic.
N-am mai râs de 3 ani și de 8 luni. Nu mai știu cum e.
Dar sunt întreagă. Am și momente în care nu sunt întreagă, când cad, când mă refac, când revin la cineva pe care credeam că-l cunosc.
Aleg. Aleg deocamdată să câștig lupta asta mică, cu ziua de astăzi. Nu războiul. Fiindcă în război, nimeni nu câștigă niciodată. Dar moralitatea, da.
N-am judecat-o niciodată pe curva politicianului. Nu recunoaștem decât ceea ce cunoaștem, cum spunea un cunoscut antropolog. Acum, cunoscând, recunosc, judec. Vrând-nevrând, știind-neștiind. Știind atât de bine.
Voi ce judecați, ce știți sau ce nu știți?
Totul se plătește în viață, vrând-nevrând.
Știind-neștiind.
Totul se întoarce.
Alice G. Nu de la Germania.
Povesteam cu prietena mea cea mai bună, pe care încep să o iubesc tot mai mult, așadar, povesteam cu ea că cel mai rău și cel mai greu,
Este să te minți pe tine.
Rău este, a fost pe lume, cum ziceam, dintotdeauna.
Întotdeauna.
Dar să nu te minți pe tine
Face totul mai ușor, mai acceptabil,
Rezonabil chiar.
Să accepți că suntem diferiți,
Că suntem frumoși
Sau urâți și ce e frumos pentru cineva,
E urâtul pentru altcineva
Dar nu și ura, dacă mă înțelegi,
Tu, care citești aici.
Binele e mereu frumos,
Ușor și înalt (la figurat, chiar), ca o privire sinceră
În ochii celorlalți.
Când vezi întâi binele din ei,
Frumosul adică.
Mamaie, dacă erai vie, îți plăcea asta, deseori mi-e dor de tale, ești piesa lipsă din puzzle. Mai sunt și altele dar învăț să trăiesc în lipsă.
Minusuri avem cu toții,
Adevărul ne face frumoși,
Deplini și întregi, compleți.
Cu minciuni suntem tot mai Puțin, nu puțini, atenție,
Unii sunt doar găuri, cerând să fie umplute cu alte găuri,
De parcă ar fi posibil.
Cel mai rău și cel mai greu este să te minți pe tine.
Adriana P.
Foto: Aglomerație.
Alice.
Se întâmplă, Ești bun și drept, Integru. Nu șarpe, nu javră. Zâmbești. Din bine, din căldură, Din bucurie, din Corect. Iubirea e unul...
