Au trecut 3 ani de când ai plecat, Mamaia mea iubită și deseori, neînțeleasă. Ca noi toți, de altfel. 3 ani de când am învățat iar și acum am și înțeles, că nu poți să faci nimic pentru altcineva, chiar și cineva iubit, dacă nu vrea asta. Nu poți decât să te iubești și să te respecți; o dată ce vei face asta, o vei face sincer și cu ceilalți. O să revin la iubire.
Plouă aici, Mamaie, e chiar frig pentru o zi de Martie, după zile întregi de primăvară. E doar un etalon. Fără el, ar fi fost doar o zi de Martie. Un fel de viață, bunica mea, cu rece, cu cald, cu bune, cu rele. O viață în care nu mai ești, Mamaie. Dar ești în gândurile noastre, în viața noastră, în visurile noastre. Ale mele, cel puțin. Căci te visez. Și ești bine. Sunt fericită că ești bine. Prin absurd, dacă ai citi aici. Însă mă pot amăgi, ce mai contează o amăgire în plus?
Am citit anul trecut(cel mai rău an din câți am trăit vreodată sau poate cel mai bun și numai timpul îmi va arăta asta) o poveste legată de scriitorul Kafka a cărei concluzie era că tot ce-am iubit( și s-a pierdut deși atunci n-a fost iubire), se întoarce la noi sub altă formă. Altă dată. Nu credeam asta atunci, când am citit-o prima dată. O cred acum, când iubirea s-a întors la mine, sub altă chip, sub altă formă. Iubirea nu moare, Mamaie. Iar dacă suntem suficient de norocoși s-o întâlnim în viața asta, cu un aspect sau altul, să mulțumim și să fim recunoscători. Pentru tale, bunica, mi-aș fi dorit să fi găsit sau întâlnit iubirea. Asta doresc tuturor femeilor din neamul nostru. Să o fi găsit în viața asta. Și dacă nu, îți doresc să o găsești într-un Univers paralel, nu în acesta, în care timpul nu e plastic și nici elastic.
Chiar și așa, în timpul acesta rigid, inflexibil, în care direcția e doar una, să știi, Mamaie, că te iubesc! Ai avut dreptate, oamenii pot să vină și să plece din viața noastră, ca și cum n-ar fi fost niciodată aici. Însă familia rămâne. Frații, surorile, părinții, începutul și sfârșitul. Tot ce contează. Ei rămân.
E un Martie fragil.
Ca atâtea luni de Martie.
Dar e tot ce avem acum.
Și dorurile, Mamaie. Nu atât de fragile.
Foto: Praga
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu