Gâștele Capitoliului

Pentru cine nu știe și n-are chef să-l întrebe pe Google cine sunt aceste gâște, să afle de la mine că aceste gâște, prin zgomotul făcut au trezit soldații romani care dormeau un somn profund și erau gata să fie cuceriți de gali. Astfel gâștele i-au salvat pe romani de la o înfrângere rușinoasă, spune o poveste. 

Eu am o altă versiune. Despre gâște mai altfel. Salvează și ele ce pot. Unele pe ele însele, unele pe altele, căci există prietenie peste tot, unele nu se salvează nici pe ele de la nimic și nici nu consideră că ar avea nevoie de asta, altele ar avea nevoie de salvare dar nu știu ce să facă, cum să facă, să ceară ajutor nu știu, nu pot, nu vor. 

Mie îmi plac gâștele. Mai ales când tac. Sau doar atunci. 

Gâștele dive. Divele sunt în general dichisite, uneori prea dichisite. Și permanent au botic, ceva le supără, ceva nu le dă pace, poate un gâscan prea insistent sau un rățoi grandoman, un Johnny Bravo așea. Nu se privesc în oglindă, ele știu. Sunt perfecte. Orice le atinge măreția, merită să cadă în găinaț. Ele vor ajunge lebede, fără doar și poate. Numai că există conspirații peste conspirații. Și multă lene, da. Comoditate pardon. E mai lesne să fii nefericit și să-ți mai pese și de (ne)fericirea altora. 

Gâștele ipohondre. Lor mereu le cade o pană, un cioc, o labă. După care-ți povestesc cu admirație pentru propria nefericire despre penele căzute, despre cum nu au timp pentru ele, au fost ocupate să salveze familia, Capitoliul, jungla amazoniană, viața pe Terra, China și restul lumii de Covid. Ele sunt niște salvatoare mereu, oboseala și stresul continuu le împiedică să-și vadă de viața lor și de asta sunt atât de fragile. Nu sunt niciodată responsabile pentru viața lor, toate li se întâmplă și gâștele celelalte sunt niște mizerabile. Mai ales dacă nu sunt de față. Altminteri gâște bune, care se dau cu cel mai puternic, cu gâsca lider. 

Gâștele lideri sau napoleonii eclozați direct perfecți. Cu aptitudini reale de lider, aceste gâște swans to be, au măreție și au statură. Însă când și când dau demnitatea jos pentru a se lupta egal, își spun ele lor, cu câte o rață care le-a trecut teritoriul. Iar dacă n-o pot învinge, măcar s-o gâgâie. Căci ce caută rața pe domeniul lor? Să le apuce ceva ce apucaseră ele deja? Așa ceva nu se face. 

Gâștele otrăvite. Sau gâscanii otrăviți. Cu labele în tendințe dar mereu nespălate și îngălate, otrăvitele și otrăviții stau buluc și simandicoși, la o iarbă sau la o gâgâială. Nimic nu le convine și fiindcă timpul petrecut la iarbă sau aiurea le ocupă mult spațiu, discută mult și prost, aruncă cu stropi în stânga și în dreapta. Zicea tata o vorbă: După ce că e prost, mai și semnalizează! Otrăviții n-au o viață prea fericită, nu au deloc una, sunt mereu la coada stolului sau poate tocmai în față, să fie salvați, în caz de vreun incident și toate li se întâmplă numai lor, mereu e găinaț de la alte păsări pe domeniul lor. Căci atunci când câinii mor de drum lung, otrăviții mor de grija altora. 

                                                         

Foto: zoo.ro

Amorțeală

• Am văzut zilele trecute un discurs al lui Brene Brown(sper să nu mă înșel în privința persoanei), un discurs despre vulnerabilitate și în care vorbește, la un moment dat, despre felul în care, copleșiți de tot felul de frici, temeri și îndoieli, alegem să ne "amorțim" emoțiile, prin diverse mijloace, ajungând dependenți de una, de alta. De o substanță, de un om, de un serviciu. Termenul folosit de Brene Brown este "numbness", sinonim cu "dazed", "petrified", "drugged"(deloc ciudat, așa e?) și cu "frozen". Iar acest "frozen" m-a dus cu gândul la filmul Disney, ale cărui eroine sunt Elsa și Anna. Elsa primește îndemnul "Nu simți!" pentru a-și putea controla puterile. Emoțiile, de fapt. Dar când  vrei să ai sub control situația, nu cumva pierzi și acele emoții pozitive, care te inspiră și te fac un om mai bun, care te validează? Ziceam și eu. Nu simți...pare să fie o alternativă bună când nu vrei să dai ochii cu tine, când nu vrei să (te)recunoști. Și câți au curajul să fie autentici? Câți dintre noi predică ceea ce nu sunt? Și nu e asta tot un fel de amorțeală, ceva cu care să umplem golul interior că nu facem ceea ce ne dorim, că nu suntem ceea ce vrem? Gând de joi. 

• Am observat pe geamul plin de dezinfectant al unui autobuz Tursib un îndemn de-a face din călătoria ta un moment plăcut(călătorind cu Tursib, evident) și m-am gândit că și viceversa sună bine sau mai bine, să faci din momentul tău o călătorie plăcută. Căci asta suntem. Momente. Iar timpul scurt nu iartă pe nimeni.

• Am citit "Trei femei", de Lisa Taddeo, carte pe care o recomand din tot sufletul celor care vor să se cunoască puțin mai bine. Dar cum puțini vor să se cunoască, cartea asta nu va ajunge curând la ei. Redau câte ceva din carte:

• Femeile nu ar trebui să-și judece viețile una alteia, dacă nu au trecut prin chinurile celeilate.(iar dacă au trecut, ar trebui să-și tacă vocea pornită pe reproșuri).
• Este discutabil dacă e mai bine să ți se spună "nu" pentru totdeauna în loc să te întinzi chinuit, să te ascunzi, așteptând un cuvânt, un alt început. 
• Ar trebui să existe un cuvânt mai puternic decât regretul. 
• Rănile nu dispar, dar se schimbă și se transformă în culoarea acceptabilă a unei vânătăi. 
• Cel mai rău lucru din lume este să nu fii în stare să rezolvi o problemă a copilului tău. 
• (...)toți simțeau nevoia de a lovi pe cineva, astfel încât să nu fie nevoie să se confrunte cu ce greșise fiecare dintre ei. 
• Unele femei așteaptă pentru că sunt dominate de amenințarea pierderii.
• Ne prefacem că vrem lucruri pe care nu le vrem pentru că nu vrem să lăsăm pe nimeni să vadă că nu obținem ceea ce ne trebuie.  

 Văzut, observat, citit. Scris. 

                              

                                               

   Alice G.