Nu mai merge

Şi nu de ieri, de astăzi. E ceva timp de când...de când nu mai merge. Pe toate le-am încercat. Nu. Mint. Nu e ca-n cazul inimii, să încerci cu toate terapiile, convenţionale şi mai puţin convenţionale. Căci nu e inimă. 
  

De mult a dat semne de oboseală. Am ignorat. Rezistă, îmi spuneam. Sunt atâtea care nu mai rezistă dar asta e programată să reziste. Are o perioadă de valabilitate? M-am întrebat dar nu m-am interesat. În loc de asta, am mai început o carte pe care n-am terminat-o. Am citit să-mi ajungă. M-au inundat cuvintele şi în loc să am obişnuitele coşmaruri cu cifre am început să am altele, cu tot felul de cuvinte. Care, în loc să-mi dea speranţe, în loc să-mi ofere magie, spaţiu şi libertate, mă copleşeau, ducându-mă pe culmile disperării. Acolo unde sinceritatea e vecină de palier cu stupiditatea absolută. Ei, nu chiar absolută. Că nici sinceritatea nu e absolută. 
  

Am fost mai atentă, să surprind toate nuanţele. Şi atunci, ticăloasa şi ipocrita, s-a oprit. Nu din mers ci din nefunctionat anapoda. I-aş fi făcut aşa,  poem. Pentru cum mergea atunci când stătea. Ah...câtă silenţiozitate! Câte transmitea prin toate tăcerile sale! Ce vară magică a mai fost! N-aveam nicio grijă. Nici n-am mai citit nimic. Nimic în afară de literatură motivaţională, mai bună, mai rea. Când citeam, eram departe. Când închideam reader-ul, cum reveneam cu picioarele pe pământ. Aici. În Sibiul care îmi este tot insuportabil. Cu acelaşi dor de acasă. Cu aceeaşi problemă nerezolvată.
  

Am încercat să-i găsesc defecte. Ca să nu le văd mai târziu, când va fi prea târziu. Să le văd acum. Muzica m-a ajutat mult. Până într-o zi. Când toată muzica mi s-a părut prea tare, prea rece. Impersonală. Nu mai auzeam nimic. În afară de gândurile mele şi senzaţia acută de-a fi greşit enorm, de-a fi simţit ceva de nedescris în cuvinte. De-asta nu mai aveam nevoie de muzică. Stăteam pe modul silenţios. Citeam pe modul silenţios. Mi-era puţin pustiu. Plus frică. Cu cât tăceam mai mult, cu atât simţeam că trece mai repede. 
  

Sunt zece zile...zece să  fie? Chiar mai multe! De ce tot ţinem cont la orice? Sunt atâtea zile de când dă chix. Cu totul. Pentru a merge apoi ca unsă. Ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Dar exact ca în Dosarele X, ştii că e ceva acolo şi te întrebi toată viaţa ce-ai văzut sau simţit. A fost vis? A fost părere? 
  

Am chemat pe cineva când m-a cuprins panica. Cum zicea un şef care nu suportă oltenii, nu sunt doar panicoasă, sunt uşor enervabilă. Mă enervează toţi care cred că le ştiu pe toate despre toţi şi aruncă cu spaimele lor în alţii pentru a-şi masca propriile nesiguranţe. Mă prefac că nu ştiu despre ce vorbesc. Să facă ei pe înţelepţii. 
 

Dacă nu mai merge, gata, nu mai merge. Specialistul zice că merge.  Că sunt resurse. Că e timp. Dar mai simplu e s-o iei de la capăt. Cu alta nouă. 

Fetiţa căreia nu-i plăcea numele său

Fetiţa căreia nu-i plăcea numele său, romanul scriitoarei de origine turcă Elif Shafak, este o scriere bucurie atât pentru cei mici cât şi pentru cei care nu mai sunt mici, dacă au bunăvoinţa să citească şi să asculte o poveste...când nimeni nu mai ascultă. Dar există speranţă. 

  

Sper să te inspire şi pe tine, cel care citeşti chiar acum aceste rânduri. Să le citeşti copilului tău sau copilului din tine. Şi să păstrezi tot ceea ce este mai frumos dintr-un basm. 
   

A fost ca niciodată...o fetiţă într-un oraş mare, la etajul al treilea al unui bloc albastru. Fetiţa aceasta este o fetiţă ca oricare alta, nici prea prea, nici foarte foarte. Dar îi plăceau foarte mult animalele, cu deosebire veveriţele dungate. Nu întâlnise vreuna în viaţa ei dar chiar şi-aşa, le iubea. Pereţii camerei ei erau plini de poze cu veveriţe dungate. Şi aşa ştii că fetiţa căreia nu-i plăcea numele său dar pe care nu-l aflăm din primele pagini, nu este chiar o fetiţă obişnuită. Dar care copil este? Sau care adult? Dacă nu ne-am grăbi să-i catalogăm noi cumva?(asta, aşa, ca o paranteză)
  

Întrucât mama ei nu vrea să aibă deloc animale în casă(la toate ea spune : Nu se poate!) fetiţa primeşte cadou de la bunicul ei două ţestoase de apă pe care vrea să le hrănească cu râme căci aflase ea din Enciclopedia animalelor(e un copil curios) că broscuţele se hrănesc cu râme. Dar mama ei obiectează şi la adresă râmelor aşa că fetiţa hrăneşte ţestoasele doar cu mâncare specială şi cu comprimate ca să li se îngroaşe carapacea. "Pentru că, dacă nu aveau o carapace sănătoasă, nu se puteau apăra. Cine ştie, poate că şi oamenii sunt la fel. Da, nu au carapace, dar trebuie să fie puternici în faţa greutăţilor vieţii". 
  

Fetiţei din poveste îi mai plac şi sporturile, şi fructele, şi anotimpurile iarna şi primăvara, budinca cu orez şi limonada...dar e şi un lucru important care nu-i place absolut deloc! Numele ei!!! Adică Sakiz Sardunya. Muşcată Curgătoare. Pentru că toţi copiii râd de numele ei ciudat, se informează despre această floare dar faptul că este o plantă frumoasă şi drăgălaşă tot n-o convinge, dorindu-şi un nume extraordinar, ca personajele din cărţile citite de ea. Căci Sakiz Sardunya citeşte foarte mult şi se refugiază în cărţi când până şi unii prieteni încep să râdă de numele ei. Uneori i se părea chiar că e singură pe tot pământul. Se întreabă fetiţa : de ce oare cei mari le dădeau copiilor numele care le treceau prin minte? Nu era corect ca omul să nu aibă nimic de spus despre numele pe care îl va purta o viaţă întreagă.
  

Înainte de-a începe aventura, căci nu se poate poveste fără aventuri, Sakiz Sardunya află de la profesoara de ştiinţe că "toate se schimbă în funcţie de ochiul care priveşte. Că noi, oamenii, percepem totul în funcţie de noi".
   

Fetiţa este trimisă pentru o săptămână la bunici şi în micul ei bagaj, pune alături de haine şi cărţi şi un mic glob pământesc pe care-l găsise la bibliotecă, ascuns după cărţi. Neavând timp să-l studieze, îl ia cu ea la bunici, să-i desluşească misterul. Căci globul pământesc avea în plus un continent şi se lumina când era în preajma cărţilor. 
  

Dacă m-ar întreba cineva, cartea asta seamănă cu Micul Prinţ a lui Antoine de Saint Exupéry. Uite exemple: "Oamenii erau atât de ocupaţi cu vieţile lor, încât nimeni nu-şi ridica ochii ca să privească cerul.(...) Ea(adică inima) se frânge foarte uşor dar nu este un obiect şi, cu toate astea, ochii nu pot vedea că-i frântă.(...) Uneori, dacă nu ştii ce spune cineva nu se-ntâmplă asta pentru că acel cineva nu vorbeşte ci pentru că tu nu-l auzi".   
  

Sakiz Sarduyani intră, alături de noi prieteni, în minunata lume a literelor şi a cărţilor, a imaginaţiei, trecând prin tot felul de încercări din care află că : Cel mai important e ca fiecare om să facă tot ce-i stă în putinţă ca lucrurile să iasă bine. Şi în plus, nu trebuie să câştigi mereu. Omul are multe de învăţat şi atunci când pierde. Şi dacă a învăţa este un câştig înseamnă că omul câştigă şi atunci când pierde. Iar când are impresia că s-au pierdut pentru totdeauna idei valoroase, strânse cu greu, învaţă preţioasa lecţie că dacă desena sau scria ceva despre ceva ce văzuse, nu avea să uite niciodată.    

                                                                        
 
 

Când

Când nu-ti arăţi puterea,  

atunci când loveşti tare   

Fiindcă te-a lovit pe tine  

altcineva înainte.
  

Când îţi dovedeşti iubirea,   

când ierţi    

Ştiind că asta e dovada supremă.
 
   

Când eşti sincer,    

atunci te uiţi drept     

în ochii celuilalt    

şi n-arunci vorbe de prisos.
 
  

Nu unde, când.    

Când iubim, iertăm    

şi trăim.  

Nu lovim fiindcă ne-a lovit     

altcineva înainte.  

Şi mai iubim chiar daca ne-a rănit

altcineva inainte.                                

Marţi, 13

Marţi, 13 februarie, e mai mult despre miercuri, 14 februarie. Ziua îndrăgostiţilor. Valentin ăsta a fost un preot, protector al tinerilor creştini pe care-i căsătorea. A fost persecutat şi decapitat pentru că n-a renunţat la credinţa sa iar biletul lui de dragoste pentru fata gardianului său, căreia i-a redat vederea, este considerat primul bilet de dragoste. Al tău, Valentin.

Fapte, nu vorbe:
  

-şniţelele ies bune, nu mult mai bune, dacă le faci cu drag. Dacă pui pasiune în smotocitul lor, în trecerea prin ou cu sare şi piper şi prin pesmet. Ce, nu ştiaţi?
 
    

-când eşti îndrăgostit, ţi se pare totul mai uşor. Când eşti dezîndrăgostit, te simţi mai liber. E normal. Dacă ar fi să alegeţi? 
       

-faptul că eşti slab/ă, nu-ţi asigură succesul în dragoste. Nici faptul că eşti gras /ă cu o personalitate flamboaiantă, n-o va face. Dar dacă te iubeşti sincer, sigur vei avea succes. Şi nu mă refer la iubitul Manuelei. Vei fi bine tu cu tine. 
 
    

-de la vinul bun nu te doare capul. Contează şi cât bei. Să-l bei tu pe el, nu el pe tine.
     

-sunt persoane care sunt îndrăgostite şi nu sunt împreună. Şi "viţăversea". Dar nu-i bai. 

 
 -sunt zile în care vei spune lucruri absolut stupide şi vei face lucruri absolut stupide. Nu-i bai. Uită-te-n jur. Sigur sunt alţii mai ceva ca tine. Doar nu-i judeca. Oricum cine te iubeşte va vedea doar partea ta bună şi nu pe cea care a făcut acele lucruri. Totuşi nu te baza prea mult timp pe asta. 
 
  
 -nu aştepta răsăritul sau apusul perfect, weekendul sau vacanţa de la capătul acestei săptămâni sau semestru/sezon.  E un moment perfect chiar acum. Nu-l surprinde în fotografii pe care să le postezi pentru aprecieri. Trăieşte-l. Foloseşte-ţi toate simţurile. O să-l ai, aşa, mereu la îndemână. O să fie suficient să vezi o zambilă mov ca să fii iar în grădina de la ţară, să simţi mirosul reavăn al pământului, catifeaua bujorilor  roz, zgomotul picăturilor de ploaie care cad de pe burlanul argintiu, perfect aliniat, trilul răzleţ al unor mierle. Iarba cum creşte. 
 
   -nu plânge pe tăcute. Plânge cum îţi vine. Dar apoi ia-o de la capăt şi zâmbeşte ca şi cum zâmbetul tău ar putea salva măcar o zi din viaţa unui om. Sunt tot felul de dobitoci pe lume, sute de mahalagii. Ignoră. 
  

-lumea pe care o vezi este cea creată de gândurile tale. Schimbă-ţi gândurile, fă ceva, orice, nu sta. Viaţa înseamnă acţiune. Şi pentru dragoste trebuie să lupţi. Dar nu să baţi la uşi închise.   

Am avut o discuţie cu princess şi-am intrebat-o în glumă dacă nu mă mai iubeşte. Mă alintam si eu. Răspunsul ei a fost:

-Cum să nu te iubesc? Ai născut cel mai frumos copil din lume! 

Exact. Aşa cum este fiecare copil pentru mama lui. Cel mai cel.    

                                                                 

Bunicii voştri mai trăiesc?

Bunicii mei nu mai trăiesc. Nici cei din partea soţului. Trăieşte însă mamaia, mama mamei mele. I se spune Bunica, după o femeie care a trăit mai demult şi-ar fi fost aşa, aprigă, cum e ea.
  

De mult, când princess era mică, am citit pe blogul Simonei Tache(sper să nu mă înşel) ceva despre bunici de poveste. Am vrut să scriu şi eu despre ea, unica, mamaia. Nu mi-am făcut timp niciodată. Ştiţi cum e. Prinşi în rutina zilnică, în tot felul de socoteli, de zile mai mult sau mai puţin bune, de planuri amănunţite sau nu. Mamaia face anul acesta 79 de ani. Şi n-a fost niciodată o bunică de poveste. Dar e o luptătoare. E drept, una văicăreaţă. Văicăreală pe care eu am moştenit-o de la ea. În termeni moderni, victimizare. A zis naşu-meu că şi el o are. Păi nu e bine să ştii că nu eşti singur în toată lupta asta? Mă victimizez atât de tare că uneori şefii mei(sau cei care îi plătesc pe şefii mei să mă plătească pe mine) mi-au zis asta. Mai mult sau mai puţin direct. Uneori m-au enervat atât de tare că le-am dat unfriend pe Facebook. Pe unii i-am şi blocat. Eu tai nordul gordian, nu rezolv dileme. Nu-mi mai placi, ce rost are să mă enervezi pe reţeaua de socializare? Nu pentru că ar fi importantă dar intru zilnic. Bine că nu era Facebook pe vremea bunicilor noştri...
    

Mamaia m-a crescut când eram mică. M-a legănat, mi-a dat să mănânc, m-a îmbrăcat, m-a dat la grădiniţă şi eu nu m-am dus. Era mai bine acasă. M-a certat, mi-a zguduit toate celulele. Să nu ne văităm, da? Şi a avut o viaţă foarte grea. Dar a muncit. Greu şi mult. Uneori fără foloase materiale. C-aşa erau timpurile. N-avea nici Facebook-ul să-şi verse acolo necazurile, supărările, ofurile, nepăsările, durerile, fericirile, la urma urmei, cum facem mulţi dintre noi, fie c-o recunoaştem sau nu.  I-a fost foarte greu. Nu s-a lăsat niciodată. Nici acum nu se lasă. Acum două zile mi-a spus că mă roagă să le amintesc tuturor că atunci când va muri, pe mormânt să nu-i pună ţigănii de flori de plastic sau de hârtie. 

 -Că sunt aşa de urâte, mamă...

Nu-mi venea sa plâng, nu... Şi i-am spus că nu-i promit nimic, nici mie nu-mi plac florile din plastic sau din hârtie, toate acele ghirlande pentru morţi dar n-o să putem spune tuturor să nu-i aducă un ultim omagiu. Că astea sunt datinile la morţi. Că dacă nu faci ceva ca ei, potrivit obiceiurilor, orice dacă nu respecţi, înseamnă că eşti un afurisit de om care vrea să trăiască liber şi cum crede de cuviinţă, fericit şi împăcat. Iar oamenii îţi pot ierta multe dar nu şi să fii fericit. Asta nu pot îndura. Nu aşa se spune? 
   

Mamaia nu putea bloca oamenii pe Facebook când o supărau şi enervau, cum fac eu acum.  Dar cred că i-ar fi făcut bine...Nu le putea da "nu mai urmări", enervată de prea multe postări sau fotografii, enervată de mult prea multe distribuiri ale prostiilor, truismelor şi dramelor mascate în cuvinte de duh. Dar refuza să le mai vorbească o perioadă sau să meargă să-i ajute. Tot o perioadă. Nu ştiu să fi menţinut relaţii permanente de ranchiună faţă de cineva. Iar asta a salvat-o. Poate că până la urmă chiar este o bunică de poveste. 

De cacao

Aşa a fost ziua asta: de cacao. Folosit acest termen ca să spună cu alăturări mai blânde de litere celălalt cuvânt: căcat. Nu-i vorbă, mirificul acestei zile a început să se manifeste de acum vreo două zile când m-a lovit iar brusc adevărul dezolant că suntem nişte proşti. În marea noastră majoritate. Numai că unii ţinem musai să semnalizăm acest adevăr, conform zicalei: câinele moare de drum lung şi prostul de grija altuia. Suntem proşti când avem încredere în tot felul de oameni dar nu în noi, când credem în sfaturi băbeşti de dezintoxicare cu ghimbir, miere, lămâi, bicarbonat, tot felul de uleiuri mai mult sau mai puţin esenţiale(cum cacao vine asta?), când ne vedem strâmb în oglindă şi le permitem şi altora să facă asta(cum de cacao e posibil aşa ceva), când ajutăm şi tot ce primim înapoi e în cel mai bun caz dezinteres şi în ăla rău o totală dezicere, când nu votăm, când inventăm poveşti romantice, când ne irosim timpul cu oameni fară nicio calitate, când uităm tot ce-a fost bun pentru că nu acceptăm că ceva se poate sfârşi iar asta înseamnă doar un alt început. Când. Continuaţi voi.
 
   

Cacao. Vorba asta. Aud în codru asta astăzi: plouă cu caca în capul meu! Mă uit la ea, nu pare s-o plouă. Şi apoi, de unde atâta înverşunare împotriva acestui cuvânt care exprimă, de fapt, o funcţie cât se poate  de naturală a corpului uman? Naturală. Dejecţiile sunt naturale. Ce te faci însă cu ce scot oamenii pe gură, să se apere, să jignească, să lovească, să rănească, să defuleze? Cu toată cantitatea enormă de cacao emisă printre străveziile buze? De ce străvezii? De cacao. Cacao putrezită. Ca mucegaiul minţii lor. Şi toată literatura asta motivaţională de ultima oră care tot îndeamnă să iubeşti oamenii în ciuda a tot ceea ce zic. Dar să fii prost să-i iubeşti din perspectiva a ceea ce fac. Căci oamenii sunt ceea ce fac. Nu ceea ce spun că vor face. Să te iubeşti pe tine. Nu oamenii. Căci oamenii, prin prisma a ceea ce zic, sunt de...cacao.