Nu mai merge

Şi nu de ieri, de astăzi. E ceva timp de când...de când nu mai merge. Pe toate le-am încercat. Nu. Mint. Nu e ca-n cazul inimii, să încerci cu toate terapiile, convenţionale şi mai puţin convenţionale. Căci nu e inimă. 
  

De mult a dat semne de oboseală. Am ignorat. Rezistă, îmi spuneam. Sunt atâtea care nu mai rezistă dar asta e programată să reziste. Are o perioadă de valabilitate? M-am întrebat dar nu m-am interesat. În loc de asta, am mai început o carte pe care n-am terminat-o. Am citit să-mi ajungă. M-au inundat cuvintele şi în loc să am obişnuitele coşmaruri cu cifre am început să am altele, cu tot felul de cuvinte. Care, în loc să-mi dea speranţe, în loc să-mi ofere magie, spaţiu şi libertate, mă copleşeau, ducându-mă pe culmile disperării. Acolo unde sinceritatea e vecină de palier cu stupiditatea absolută. Ei, nu chiar absolută. Că nici sinceritatea nu e absolută. 
  

Am fost mai atentă, să surprind toate nuanţele. Şi atunci, ticăloasa şi ipocrita, s-a oprit. Nu din mers ci din nefunctionat anapoda. I-aş fi făcut aşa,  poem. Pentru cum mergea atunci când stătea. Ah...câtă silenţiozitate! Câte transmitea prin toate tăcerile sale! Ce vară magică a mai fost! N-aveam nicio grijă. Nici n-am mai citit nimic. Nimic în afară de literatură motivaţională, mai bună, mai rea. Când citeam, eram departe. Când închideam reader-ul, cum reveneam cu picioarele pe pământ. Aici. În Sibiul care îmi este tot insuportabil. Cu acelaşi dor de acasă. Cu aceeaşi problemă nerezolvată.
  

Am încercat să-i găsesc defecte. Ca să nu le văd mai târziu, când va fi prea târziu. Să le văd acum. Muzica m-a ajutat mult. Până într-o zi. Când toată muzica mi s-a părut prea tare, prea rece. Impersonală. Nu mai auzeam nimic. În afară de gândurile mele şi senzaţia acută de-a fi greşit enorm, de-a fi simţit ceva de nedescris în cuvinte. De-asta nu mai aveam nevoie de muzică. Stăteam pe modul silenţios. Citeam pe modul silenţios. Mi-era puţin pustiu. Plus frică. Cu cât tăceam mai mult, cu atât simţeam că trece mai repede. 
  

Sunt zece zile...zece să  fie? Chiar mai multe! De ce tot ţinem cont la orice? Sunt atâtea zile de când dă chix. Cu totul. Pentru a merge apoi ca unsă. Ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Dar exact ca în Dosarele X, ştii că e ceva acolo şi te întrebi toată viaţa ce-ai văzut sau simţit. A fost vis? A fost părere? 
  

Am chemat pe cineva când m-a cuprins panica. Cum zicea un şef care nu suportă oltenii, nu sunt doar panicoasă, sunt uşor enervabilă. Mă enervează toţi care cred că le ştiu pe toate despre toţi şi aruncă cu spaimele lor în alţii pentru a-şi masca propriile nesiguranţe. Mă prefac că nu ştiu despre ce vorbesc. Să facă ei pe înţelepţii. 
 

Dacă nu mai merge, gata, nu mai merge. Specialistul zice că merge.  Că sunt resurse. Că e timp. Dar mai simplu e s-o iei de la capăt. Cu alta nouă.