Aşa a fost ziua asta: de cacao. Folosit acest termen ca să spună cu alăturări mai blânde de litere celălalt cuvânt: căcat. Nu-i vorbă, mirificul acestei zile a început să se manifeste de acum vreo două zile când m-a lovit iar brusc adevărul dezolant că suntem nişte proşti. În marea noastră majoritate. Numai că unii ţinem musai să semnalizăm acest adevăr, conform zicalei: câinele moare de drum lung şi prostul de grija altuia. Suntem proşti când avem încredere în tot felul de oameni dar nu în noi, când credem în sfaturi băbeşti de dezintoxicare cu ghimbir, miere, lămâi, bicarbonat, tot felul de uleiuri mai mult sau mai puţin esenţiale(cum cacao vine asta?), când ne vedem strâmb în oglindă şi le permitem şi altora să facă asta(cum de cacao e posibil aşa ceva), când ajutăm şi tot ce primim înapoi e în cel mai bun caz dezinteres şi în ăla rău o totală dezicere, când nu votăm, când inventăm poveşti romantice, când ne irosim timpul cu oameni fară nicio calitate, când uităm tot ce-a fost bun pentru că nu acceptăm că ceva se poate sfârşi iar asta înseamnă doar un alt început. Când. Continuaţi voi.
Cacao. Vorba asta. Aud în codru asta astăzi: plouă cu caca în capul meu! Mă uit la ea, nu pare s-o plouă. Şi apoi, de unde atâta înverşunare împotriva acestui cuvânt care exprimă, de fapt, o funcţie cât se poate de naturală a corpului uman? Naturală. Dejecţiile sunt naturale. Ce te faci însă cu ce scot oamenii pe gură, să se apere, să jignească, să lovească, să rănească, să defuleze? Cu toată cantitatea enormă de cacao emisă printre străveziile buze? De ce străvezii? De cacao. Cacao putrezită. Ca mucegaiul minţii lor. Şi toată literatura asta motivaţională de ultima oră care tot îndeamnă să iubeşti oamenii în ciuda a tot ceea ce zic. Dar să fii prost să-i iubeşti din perspectiva a ceea ce fac. Căci oamenii sunt ceea ce fac. Nu ceea ce spun că vor face. Să te iubeşti pe tine. Nu oamenii. Căci oamenii, prin prisma a ceea ce zic, sunt de...cacao.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu