Cea mai mare putere

Astăzi a fost prima zi în care m-am confruntat iar cu realitatea birocratică de la noi, după doi ani de stat acasă cu prințesa mea.
Am plecat de acasă de dimineață, era soare, în sfârșit, după atâtea ploi. Totul ținea cu mine, soțul și fetița se plimbau pe afară fără ca ea să plângă după mine, soarele strălucea cu putere, am avut timp chiar și de o cafea bună. Pe drumul înspre lucru, am remarcat o grămadă de magazine noi pe unde n-am mai fost de mult și mi-am propus să intru în toate, la întoarcere. Am trecut pe lângă un salon de coafură, mi-am propus să intru și acolo, sa-mi fac o programare. Tot la întoarcere, doar mergeam repede, locul de muncă nu este departe, presimțeam că nu voi sta mult acolo, vremea chiar ținea cu mine. Din când în când, o boare de vânt mai ridica praful dar nu erau deloc semne de ploaie.
Am avut timp să fac și niște fotografii, atât de frumos mi se părea totul!

Am ajuns și la lucru, primesc foaia pe care trebuia s-o primesc și e totul foarte bine, mă întreabă fetele de la personal despre fetiță și mă incurajează, că o să vorbească ea când va fi pregătită, că va fi tot mai cuminte, că va dormi și nopțile fiindcă nu doarme nici acum, se trezește încă de numeroase ori...Și mă învață cum să fac, sa fie bine atunci când mă întorc la lucru. Și sfaturile lor sunt bune, sunt din experiența cu copiii de acasă! Dar nu e copilul lor, să simtă pentru el ce simt eu pentru copilul meu, nu-l iubesc așa cum îl iubesc numai eu, mama lui. A fost un moment foarte greu, mai ales că mi-au reamintit că îmi va fi greu la schimbul 1, cu trezirea la ora 4.30 sau 5! Va fi greu, într-adevăr!
Am plecat, hotărâtă să rezolv astăzi restul formalităților. Pe drum mă tot gândeam cum o să procedez cu fetița, un sfat era s-o duc departe de mine o săptămână, ceea ce știu sigur că n-o să fac, nu pot, nu pot fără ea și nici pe ea n-aș lăsa-o fără noi, i-ar fi foarte greu. Și-a început și vântul să bată, cu putere și dușmănos, pe strada Constituției bătea atât de tare încât m-a împins într-un gard și nu sunt nici așa ușoară. M-a luat pe nepregătite.
 La Polisano, lume multă, nespălată, nervoasă, unii, la primul serviciu din viața lor sau poate pentru un serviciu mai bine plătit, să mă ia la bătaie pentru că am adresat cuiva o simplă întrebare. Plec de acolo, mă duc la primărie, după lungi căutări, găsesc biroul unde aveam treabă și măcar rezolv imediat. Mda, mă întorc la lucru cu o lună mai devreme și nu mai iau bani pe ultima lună, mă așteptam.

Vântul bate tot mai tare, dilema mi se accentuează, ce mă fac cu fetița când voi fi plecată atâtea ore? Ce voi face la schimbul 1?

Acasă, minunea mea mă îmbrățișează și după un timp, adormim împreună. Dorm și acum iepurește, cum dorm de când am născut. Dorm doar vreo 20 de minute dar în timpul somnului, îmi vine soluția : orice voi face, îmi voi ține fetița aproape de mine și voi face tot ce pot pentru binele ei, sa-i fie ei bine! În fond, pentru orice mamă, asta contează : sa-i fie bine copilului, indiferent de greutăți, de sacrificii. Dilema mea s-a sfârșit aici, mă voi trezi tot noapte de noapte( și de 10 ori pe noapte), mă voi trezi la 4.30, voi bea o cafea tare și aromată și mă voi duce la lucru. Voi mai plânge...dar fetița mea mă va ține în brațe și se va uita în ochii mei cu toată dragostea ei, iubirea ei necondiționată îmi va da puteri zi de zi. Pentru restul, există familie, există prieteni, ciocolată amăruie, șervețele, cărți, cosmetice...și ne facem mari!
N-am mai intrat în niciun magazin dar poate mâine...