Recunosc

Recunosc. În peregrinările mele cu trotineta, am ajuns şi-n cimitir. Judecând la rece, acolo ajungem cu toţii mai devreme sau mai târziu. Sunt cei care îşi îngroapă visele şi pasiunile din faşă fiindu-le frică să le urmeze. Sunt cei care merg la un serviciu care le face greaţă şi sunt veşnic încruntaţi şi nemulţumiţi. Sunt cei care aşteaptă sfârşitul de săptămână, o petrecere, un concediu, un om de care să se agaţe, ca să înceapă să trăiască. Măcar morţii, cu a lor nemişcare, au o scuză. Fără echivoc. Noi...doar pretexte. N-ai crede dar orice demers, oricât ar fi de greu, de dureros începe cu un prim pas. Să vrei. Să înveţi, să faci ceva, să trăieşti. Să pleci de rău.
  

Recunosc. Nu de puţine ori, mi s-a părut absurd câte un epitaf. Hilar. Căci sute de stane mortuare au inscripţionate şi funcţia defunctului. Inginer. Doctor. Director între anii 19..-19.. . Politician. Glumesc. N-am văzut niciuna de politician. Probabil fiindcă ăştia, exact ca veşnic nemulţumiţii, cârcotaşii şi turnătorii, nu mor niciodată. Mereu vin alţii. Tot mai corupţi, mai lacomi, mai venali. Mai orbi în a-şi repera greşelile dar teribil de vigilenţi în detectarea erorilor celorlalţi. Vorbesc desigur de ăştia vii. Morţii, cu tot cu funcţia lor, sunt practic nevinovaţi. Nu mai au lumină. Avem noi, cei în viaţă dar ne-o stingem singuri, votând strâmb. Sau deloc.
  

Recunosc. Am râs când m-am speriat de câte o panglică de mătase neagră care, bătută de vânt, se strecura insidios printre florile moarte. Am râs de mine şi de sperietura mea şi, ca să-mi dovedesc că nu mi-e frică, m-am uitat cu atenţie la deşertăciunea deşertăciunilor, stane funerare cât mai mândre. De parcă i-ar ajuta cu ceva pe morţi. N-am putut să nu mă gândesc că există o similitudine între aceste impunătoare monumente pentru oameni cât se poate de plecaţi dintre noi şi cei care muncesc din greu pe câteva sute de lei sau nu-şi permit o carte, ca să nu spun vacanţă dar în schimb se afişează prosteşte cu un telefon scump cu credit de 5 euro. 
  

Recunosc. M-au trecut fiori la vederea mormintelor de copii care au trăit câteva zile sau ani sau a celor care s-au stins la jumătatea vieţii. Nu e drept. Suntem doar clipe. Luminiţe care se sting într-o fracţiune de secundă. Şi nu contează ce posesiuni avem sau lăsăm în urmă, contează doar că într-o zi am făcut un bine cuiva, am zâmbit unui om, am alinat o durere, am primit pe cineva sub umbrelă, am susţinut fără să judecăm, fără întrebări, am dat iubire.  

Recunosc că n-am înţeles de ce "ziua se înclină", cuvinte care sunt scrise pe câte o cruce. Poetic, nimic de zis. Dar eu nu înţeleg nici cum unii oameni, loviţi în amorul propriu de...propriile aşteptări, aleg să se încline cu atâta nedemnitate, pupând şi lingând posteriorul şefilor. Justiţie poetică. La fel de poetic ca anunţul: Vând miere de salcâm. Postat la intrarea în cimitir, la buticarii care vând flori, coroane şi accesorii mortuare.    

                                                   

Foto: cer deasupra cimitirului.

Încă o zi de lucru(nebună)

A fost. Nu sunt toate zilele la fel. 

N-o duc pe princess la grădiniţă fiindcă astăzi e închis, deh, e liber de la stat(stăm că statul e la putere) şi-o las cu domnul taică-său acasă. Plec mai devreme la lucru, pregătindu-mă sufleteşte(da' de unde!)pentru nebunia din Vinerea Patimilor. Vinerea Patimilor pentru că-n vinerea asta a pătimit şi-a fost răstignit Iisus Hristos. Şi să vezi în hypermarket ce pătimire...Nu intru bine în magazin şi primul manager îmi spune cu amabilitatea-i înnăscută:  

-Piciule, te rog să ai grijă la ciocolată, să cosmetizezi display-urile şi la băutură, acolo să fie full! Dar full!    

Îi promit că mă ocup. Şi mă ocup întâi de ciocolată care dispare de sub ochii mei, în timp ce-o aranjez. N-o mai fi văzut lumea ciocolată, îmi spun. Apoi mă îndrept spre raionul de alcool dar mă opreşte un domn mai în vârstă, să mă întrebe dacă ştiu unde sunt scutecele pentru adulţi. Îi explic că-l conduc exact la raionul respectiv şi-n timp ce ne îndreptăm într-acolo, o femeie îşi strigă bărbatul din dotare să se oprească întâi la scutece. Domnul în vârstă se uită întrebător la mine fiindcă noi trecusem de acele scutece. Îi răspund că acolo sunt scutecele pentru bebeluşi şi de aceea noi mergem mai încolo. Mă urmează cu inima îndoită, îl simt. Iar când ajungem la scutecele pentru adulţi, se uită nedumerit la ele: 

-Păi nu sunt acestea! Era pachetul mai lung! Nu mai aveţi şi-n altă parte?  

-Acolo unde s-a oprit familia pe care aţi auzit-o vorbind de scutece, sunt scutecele pentru copii. Vă duc şi acolo, dacă vreţi...   

-Nu, dacă acolo sunt pentru din ăştia mici...Dar eu căutam un pachet mai mare! Nu mai aveţi şi-n alt loc?   

-Nu prea cred. Poate căutaţi altă marcă?

 -Nu, pe astea le caut dar nu e pachetul cum îl ştiam eu! Era mai lung! Dar las'că mă duc în Carrefour, că sigur au acolo!     

Şi eu care credeam că lucrez în Carrefour şi în această zi şi în această lume. Nu-i spun însă nimic. Poate domnul preferă alt Carrefour. 
  

Vreau să intru pe raionul cu energizante dar e prea plin. Trebuie să ocolesc, să ajung totuşi acolo. O femeie aleargă după bărbatul din dotare, cu capacul de la un balsam de rufe:   

-Iubi, ce zici de ăsta? 

 Iubi însă o ignoră. Ajunsese pe la bere, ceea ce plănuia el să bea în ziua de Paşti, după ce se înfrupta cu ouă roşii, carne de miel şi alte minuni pascale.  Hainele parfumate mai pot aştepta.

Un bărbat de etnie mă roagă să-i arăt unde sunt dulciurile fără zahăr şi dă să plângă.
  

-Pentru o fetiţă, domnişoară! Are diabet!   

-Îmi pare rău, domnule! De tip 2? 

-Nu, de tip 1. Dependentă de insulină toată viaţa! Şi are numai şase ani!

 Îi arăt unde sunt dulciurile fără zahăr şi se uită cruciş la ele. Apare şi nevasta.    

-Care e ciocolata? Dar cerealele? Cu ce-i îndulcim noi zilele acum? Şi îi dau lacrimile de ciudă. Nevastă-sa nici nu-l priveşte. Se vede ca e obişnuită cu văicărelile lui. Există şi cazuri din astea.

-Taci, mă, că au ăştia de toate! Îi luăm şi batoane din astea, ciocolată din asta, luăm şi cereale! 

-Mulţumesc, domnişoară, îmi spune bărbatul încă plângându-şi în barbă. Din tot magazinul se aud voci trăncănind despre preţul micilor, al berii, al prăjiturilor, sucurilor, hainelor, jocurilor pentru cei mici. Copiii plâng din răsputeri. E prea aglomerat. Un băieţel de câţiva anişori se uită lung la mine şi apoi desface cutia de Tic Tac, oferindu-mi o bomboană. Îi mulţumesc şi mama lui îmi spune că astăzi a oferit bomboane tuturor.  E modul lui de a-şi arăta afecţiunea. Apoi un străin cu un puternic accent rusesc mă întreabă care e ciocolata Lindt cu nu ştiu ce drăcovenie în ea. I-o arăt dar nu mă pot abţine să nu-i arăt şi ciocolata cu sare, ghimbir şi fistic. E siderat de cea cu sare şi ia una, mulţumindu-mi.
  

Alimentez rafturile dar e o muncă sisifică pentru că dispar toate cu viteză. Spre sfârşitul zilei de lucru, când mai am doar zece minute de stat şi încă nu am luat nicio pauză, din lipsă de timp, cineva se gândeşte, dintr-o lipsă de viaţă personală sau din existenţa uneia grea, împovărătoare, să-mi mai arunce încă o răutate. Că ea n-ar face, că ea nu. Mă uit lung la ea. I se citeşte fericirea pe faţă. Ştiţi cum e. Se vede când sunt oamenii fericiţi. Se simte în aerul de lângă ei. Se simte în vocea lor. Dar cu un teatru suntem toţi datori. Numai faţă de noi să nu-l jucăm.  

                                                   

Foto: castravete solitar. Din acea vineri.

Top 10

A fost odată ca niciodată o perioadă în care citeam mult mai mult ca acum şi atunci am descoperit câteva cărţi magice. Unele sunt în biblioteca mea, altele sunt pe e-reader iar multe sunt într-o bibliotecă în Râmnic, cea de la Palatul Copiilor, unde am început să merg imediat ce-am descoperit miracolul din spatele literaturii. 

Foarte mult mi-au plăcut Poveşti nemuritoare şi pe vremea lui Ceauşescu cumpăram câte un volum din aceste poveşti laolaltă cu vreo carte tehnică, despre te miri ce piuliţă sau altoirea pomilor fructiferi. Veneau la pachet. Acestea din urmă, "minuni" ale vreunor ingineri sau pomicultori agreaţi de regimul comunist au ajuns la maculatură. Sunt sigură că în această perioadă am descoperit şi fabulele lui La Fontaine şi povestirile populare ale lui Lev Tolstoi. De fapt, nu sunt sigură că atunci le-am citit dar îmi aduc aminte cu mare drag de o perioadă magică şi de nişte cărţi cartonate, cu pagini lucioase şi din care nu mă mai săturam să citesc, să le răzbat sensurile şi să visez cu ochii deschişi. Iar asta nu putea fi decât înainte de revoluţia din '89. Ce-a urmat a fost destul de trist şi de încâlcit însă mi-am revenit citind nu doar literatură obligatorie pe care n-am urât-o foarte mult, cum urâm tot ceea ce ne este impus, ci şi majoritatea romanelor lui Jules Verne. Nu mai reuşesc să-l recitesc dar am călătorit peste tot cu eroii săi din Căpitan la 15 ani,  am fost la Castelul din Carpaţi, m-am luptat cu răufăcătorii şi am supravieţuit în Farul de la capătul lumii, am jucat Un bilet de loterie, am făcut Ocolul pământului în 80 de zile şi O călătorie spre centrul pământului şi am mers Douăzeci de mii de leghe sub mari şi m-am bucurat deplin de Doi ani de vacanţă. Mă opresc să nu pară că mă laud dar n-aveam nici măcar televizor color, darămite plasmă, laptop, tabletă sau reader.  M-am îndrăgostit teribil de nuvelele şi teatrul lui I.L.Caragiale, de proza lui Liviu Rebreanu. Acum nu mai pot să-l recitesc pe acesta din urmă dar Caragiale e savuros mereu. Am găsit Basmele omului de Vladimir Colin, o carte groasă pe care o luam peste tot cu mine, în toate vacanţele, basmele lui Petre Ispirescu, ale fraţilor Grimm, Charles Perrault sau ale lui Andersen.

A fost odată ca niciodată o perioadă un care citeam mult mai mult ca acum şi atunci i-am descoperit pe Eliade, Camil Petrescu, Cezar  Petrescu, Marin Sorescu, Dostoievski, Emil Cioran(ce-o fi fost în capul meu?), Mihai Sadoveanu, Horia Lovinescu, Mihail Drumeş, Gib Mihăescu, Ionel Teodoreanu, surorile Bronte, Charles Dickens etc.
   

Trecând la topul 10 menţionat, acesta cuprinde: 
  

10. Enciclopedia zmeilor şi De ce iubim femeile de Mircea Cărtărescu.   

9. Necuvintele, Nichita Stănescu.  

8. Quo Vadis, Henryk Sienkiewicz. 

7. Aurul negru, Cezar Petrescu.

6. Citadela sfărâmată, Horia Lovinescu. 

5. Trei dinţi din faţă, Marin Sorescu.

4. Întoarcerea fiului risipitor, Radu Tudoran 

3. Dragostea în vremea holerei şi  Un veac de singurătate de Gabriel Garcia Marquez. 

2. Puterea prezentului, Eckhart Tolle. 

1. La răsărit de Eden, John Steinbeck. 
 

Un loc special îl ocupă Cel mai iubit dintre pământeni de Marin Preda şi Ce spui după Bună ziua? de Eric Berne.  Iar cartea de care nu mă mai pot despărţi este Pervazul lui Dumnezeu 75 a Anei Barton, a cărei slovă curge atât de frumos că nu de puţine ori am râs cu lacrimi sau am plâns. De fericire, de dor, de bun. Se prea poate ca eu să fiu cea mai iubită dintre pământence iar asta e cea mai mare fericire. Şi să nu uit de Iubita locotenentului francez si de Magicianul de John Fowles, de Stâlpii pământului de Ken Follett şi de Harry Potter a lui J.K.Rowling. Acestea, împreună  cu Micul Prinţ, sunt toate în inima mea.  Ca şi cum...   

                                                    

Foto: voxpedia.ro