Încă o zi de lucru(nebună)

A fost. Nu sunt toate zilele la fel. 

N-o duc pe princess la grădiniţă fiindcă astăzi e închis, deh, e liber de la stat(stăm că statul e la putere) şi-o las cu domnul taică-său acasă. Plec mai devreme la lucru, pregătindu-mă sufleteşte(da' de unde!)pentru nebunia din Vinerea Patimilor. Vinerea Patimilor pentru că-n vinerea asta a pătimit şi-a fost răstignit Iisus Hristos. Şi să vezi în hypermarket ce pătimire...Nu intru bine în magazin şi primul manager îmi spune cu amabilitatea-i înnăscută:  

-Piciule, te rog să ai grijă la ciocolată, să cosmetizezi display-urile şi la băutură, acolo să fie full! Dar full!    

Îi promit că mă ocup. Şi mă ocup întâi de ciocolată care dispare de sub ochii mei, în timp ce-o aranjez. N-o mai fi văzut lumea ciocolată, îmi spun. Apoi mă îndrept spre raionul de alcool dar mă opreşte un domn mai în vârstă, să mă întrebe dacă ştiu unde sunt scutecele pentru adulţi. Îi explic că-l conduc exact la raionul respectiv şi-n timp ce ne îndreptăm într-acolo, o femeie îşi strigă bărbatul din dotare să se oprească întâi la scutece. Domnul în vârstă se uită întrebător la mine fiindcă noi trecusem de acele scutece. Îi răspund că acolo sunt scutecele pentru bebeluşi şi de aceea noi mergem mai încolo. Mă urmează cu inima îndoită, îl simt. Iar când ajungem la scutecele pentru adulţi, se uită nedumerit la ele: 

-Păi nu sunt acestea! Era pachetul mai lung! Nu mai aveţi şi-n altă parte?  

-Acolo unde s-a oprit familia pe care aţi auzit-o vorbind de scutece, sunt scutecele pentru copii. Vă duc şi acolo, dacă vreţi...   

-Nu, dacă acolo sunt pentru din ăştia mici...Dar eu căutam un pachet mai mare! Nu mai aveţi şi-n alt loc?   

-Nu prea cred. Poate căutaţi altă marcă?

 -Nu, pe astea le caut dar nu e pachetul cum îl ştiam eu! Era mai lung! Dar las'că mă duc în Carrefour, că sigur au acolo!     

Şi eu care credeam că lucrez în Carrefour şi în această zi şi în această lume. Nu-i spun însă nimic. Poate domnul preferă alt Carrefour. 
  

Vreau să intru pe raionul cu energizante dar e prea plin. Trebuie să ocolesc, să ajung totuşi acolo. O femeie aleargă după bărbatul din dotare, cu capacul de la un balsam de rufe:   

-Iubi, ce zici de ăsta? 

 Iubi însă o ignoră. Ajunsese pe la bere, ceea ce plănuia el să bea în ziua de Paşti, după ce se înfrupta cu ouă roşii, carne de miel şi alte minuni pascale.  Hainele parfumate mai pot aştepta.

Un bărbat de etnie mă roagă să-i arăt unde sunt dulciurile fără zahăr şi dă să plângă.
  

-Pentru o fetiţă, domnişoară! Are diabet!   

-Îmi pare rău, domnule! De tip 2? 

-Nu, de tip 1. Dependentă de insulină toată viaţa! Şi are numai şase ani!

 Îi arăt unde sunt dulciurile fără zahăr şi se uită cruciş la ele. Apare şi nevasta.    

-Care e ciocolata? Dar cerealele? Cu ce-i îndulcim noi zilele acum? Şi îi dau lacrimile de ciudă. Nevastă-sa nici nu-l priveşte. Se vede ca e obişnuită cu văicărelile lui. Există şi cazuri din astea.

-Taci, mă, că au ăştia de toate! Îi luăm şi batoane din astea, ciocolată din asta, luăm şi cereale! 

-Mulţumesc, domnişoară, îmi spune bărbatul încă plângându-şi în barbă. Din tot magazinul se aud voci trăncănind despre preţul micilor, al berii, al prăjiturilor, sucurilor, hainelor, jocurilor pentru cei mici. Copiii plâng din răsputeri. E prea aglomerat. Un băieţel de câţiva anişori se uită lung la mine şi apoi desface cutia de Tic Tac, oferindu-mi o bomboană. Îi mulţumesc şi mama lui îmi spune că astăzi a oferit bomboane tuturor.  E modul lui de a-şi arăta afecţiunea. Apoi un străin cu un puternic accent rusesc mă întreabă care e ciocolata Lindt cu nu ştiu ce drăcovenie în ea. I-o arăt dar nu mă pot abţine să nu-i arăt şi ciocolata cu sare, ghimbir şi fistic. E siderat de cea cu sare şi ia una, mulţumindu-mi.
  

Alimentez rafturile dar e o muncă sisifică pentru că dispar toate cu viteză. Spre sfârşitul zilei de lucru, când mai am doar zece minute de stat şi încă nu am luat nicio pauză, din lipsă de timp, cineva se gândeşte, dintr-o lipsă de viaţă personală sau din existenţa uneia grea, împovărătoare, să-mi mai arunce încă o răutate. Că ea n-ar face, că ea nu. Mă uit lung la ea. I se citeşte fericirea pe faţă. Ştiţi cum e. Se vede când sunt oamenii fericiţi. Se simte în aerul de lângă ei. Se simte în vocea lor. Dar cu un teatru suntem toţi datori. Numai faţă de noi să nu-l jucăm.  

                                                   

Foto: castravete solitar. Din acea vineri.