Recunosc. În peregrinările mele cu trotineta, am ajuns şi-n cimitir. Judecând la rece, acolo ajungem cu toţii mai devreme sau mai târziu. Sunt cei care îşi îngroapă visele şi pasiunile din faşă fiindu-le frică să le urmeze. Sunt cei care merg la un serviciu care le face greaţă şi sunt veşnic încruntaţi şi nemulţumiţi. Sunt cei care aşteaptă sfârşitul de săptămână, o petrecere, un concediu, un om de care să se agaţe, ca să înceapă să trăiască. Măcar morţii, cu a lor nemişcare, au o scuză. Fără echivoc. Noi...doar pretexte. N-ai crede dar orice demers, oricât ar fi de greu, de dureros începe cu un prim pas. Să vrei. Să înveţi, să faci ceva, să trăieşti. Să pleci de rău.
Recunosc. Nu de puţine ori, mi s-a părut absurd câte un epitaf. Hilar. Căci sute de stane mortuare au inscripţionate şi funcţia defunctului. Inginer. Doctor. Director între anii 19..-19.. . Politician. Glumesc. N-am văzut niciuna de politician. Probabil fiindcă ăştia, exact ca veşnic nemulţumiţii, cârcotaşii şi turnătorii, nu mor niciodată. Mereu vin alţii. Tot mai corupţi, mai lacomi, mai venali. Mai orbi în a-şi repera greşelile dar teribil de vigilenţi în detectarea erorilor celorlalţi. Vorbesc desigur de ăştia vii. Morţii, cu tot cu funcţia lor, sunt practic nevinovaţi. Nu mai au lumină. Avem noi, cei în viaţă dar ne-o stingem singuri, votând strâmb. Sau deloc.
Recunosc. Am râs când m-am speriat de câte o panglică de mătase neagră care, bătută de vânt, se strecura insidios printre florile moarte. Am râs de mine şi de sperietura mea şi, ca să-mi dovedesc că nu mi-e frică, m-am uitat cu atenţie la deşertăciunea deşertăciunilor, stane funerare cât mai mândre. De parcă i-ar ajuta cu ceva pe morţi. N-am putut să nu mă gândesc că există o similitudine între aceste impunătoare monumente pentru oameni cât se poate de plecaţi dintre noi şi cei care muncesc din greu pe câteva sute de lei sau nu-şi permit o carte, ca să nu spun vacanţă dar în schimb se afişează prosteşte cu un telefon scump cu credit de 5 euro.
Recunosc. M-au trecut fiori la vederea mormintelor de copii care au trăit câteva zile sau ani sau a celor care s-au stins la jumătatea vieţii. Nu e drept. Suntem doar clipe. Luminiţe care se sting într-o fracţiune de secundă. Şi nu contează ce posesiuni avem sau lăsăm în urmă, contează doar că într-o zi am făcut un bine cuiva, am zâmbit unui om, am alinat o durere, am primit pe cineva sub umbrelă, am susţinut fără să judecăm, fără întrebări, am dat iubire.
Recunosc că n-am înţeles de ce "ziua se înclină", cuvinte care sunt scrise pe câte o cruce. Poetic, nimic de zis. Dar eu nu înţeleg nici cum unii oameni, loviţi în amorul propriu de...propriile aşteptări, aleg să se încline cu atâta nedemnitate, pupând şi lingând posteriorul şefilor. Justiţie poetică. La fel de poetic ca anunţul: Vând miere de salcâm. Postat la intrarea în cimitir, la buticarii care vând flori, coroane şi accesorii mortuare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu