Regăsiri de octombrie

A avut şi acest octombrie partea lui de a fost cum n-a mai fost, cu momente şi oameni atât de schimbători, atât de oameni, atât de supuşi timpurilor, nu clipei. Şi n-au căzut toate frunzele, pe Valea Oltului sunt încă păduri verzi, de-un verde care-ţi ia ochii în puzderia de frumuseţi ruginii, arămii, galbene şi roşii. Asta era duminica trecută. Apoi a venit toamna. Iar de două zile a venit iarna. Pe neaşteptate.                   

 A avut octombrie partea lui de comparaţii. Urât obicei acesta, să tot compari vremea, vremurile, de pe un an pe altul. Nu obosim să ne măsurăm forţele, salariile, fericirile, dimensiunile, porţiile de...orice. Punctele de suspensie. Dar nici o comparaţie n-a făcut vreodată fericit pe nimeni. Doar dacă te-ai ridicat şi ai devenit mai bun, mai îngăduitor, mai tolerant, mai atent la ceilalţi, la ce simt, la ce fac ei înşişi pentru a deveni mai buni.


A fost un octombrie în care concentrarea dedicată unui singur proiect a fost înlocuită de altceva.  N-a mai fost concentrare, a fost doar iubire. Căci am simţit că doar asta (mă)salvează. Şi ca să vezi, aşa a şi fost. Nu e uşor să schimbi obiceiuri de ani dar uneori e nevoie de doar 21 de zile să(te)înveţi ceva nou. Nu accidental. Până şi în desenele preferate de acum ale prinţesei, Kung Fu Panda, se spune că nu există accidente şi totul este să crezi, să ai încredere în ceea ce poţi să faci, în ceea ce eşti. Oamenii nu vor înceta să-ţi spună că nu poţi, că nu este posibil, că dacă nu e pe tiparul minţii lor înseamnă că nu există, că nu se poate face.Tu mergi pe drumul tău. 

A fost un octombrie în care vorba asta "ceea ce condamni, vei deveni" mi-a revenit cumva obsesiv în minte. Tot observându-i pe ceilalţi condamnând şi devenind la rândul lor chiar asta, mi-am dat seama că am făcut la fel, condamnându-i...condamnând. Când mult mai simlu ar fi să nu ţii lumânarea nimănui. Dacă tot te lauzi că n-o ţii. Dar asta e altă discuţie.

A fost un octombrie al regăsirilor, al iubirilor de poveste. Cu a fost odată. Ca niciodată.

Despre dragoste

Cât s-o mai fi vorbit de dragoste până acum!  Dragostea, sub toate formele ei. Dragostea aia mare, care te înalţă şi care ridică munţii din loc. Exact ca şi credinţa.

 Astăzi vorbesc despre dragostea pentru copilul meu. Iar. Căci nu mă mai satur, din nou, să mă pierd în strălucirea şi magia ochilor ei. Nici ea nu se mai satură s-o ţin în braţe. Chiar mi-am făcut griji, de ce tot vrea în braţe de atâtea ori? Atât de mult am ţinut-o în braţe de când am născut-o încât la 4 ani încă mergea mai tot timpul cuibărită în sufletul meu. Nu-mi părea rău dar mă mai durea spatele, deh! Om şi eu, ca toţi oamenii. Iar ea creşte tot mai mult, tot mai repede. Şi eu preocupată să fiu mamă bună, nu perfectă, dar bună. Dar a venit o zi grozavă în acest octombrie, după o discuţie cu cineva care mi-a zis că va veni şi vremea când o să mă relaxez, când n-o s-o mai cocoloşesc atât de tare. O zi grozavă pentru că de abia atunci am început să mă relaxez tocmai fiindcă e ea fetiţa mea, tocmai fiindcă dragostea ei e constantă şi-mi dă puteri, fiindcă atunci când ne îmbrăţişăm de rămas bun la grădiniţă şi-mi spune că o să-i fie dor de mine ştiu cu siguranţă că există bine, dragoste şi frumos.

 Ştiu care e ţara în care trăim. Nu mă uit la ştiri, nu deschid televizorul decât să mă uit cu princess la Pisicile aristocrate sau Kung Fu Panda. Ştiu care e lumea în care trăim. Ştiu că există rău, mult rău, indiferent dacă deschid sau nu televizorul. Ştiu că deţinuţi sunt eliberaţi din închisori că urmare a ultimelor legi şi ei recidivează, ştiu că multe femei abuzate au ales să-şi spună ofurile în vederea catharsis-ului, am auzit că adolescente de clasa a noua au mimat sexul oral ca probă la Balul Bobocilor, probabil doar o glumă foarte prost regizată, uitând(dacă au ştiut vreodată) că sexul se practică în intimitate, doar în intimitate, ştiu adevăruri care par minciuni şi ştiu minciuni care par adevărul(depinde din ce perspectivă priveşti, dacă o ai). E o lume nebună, nebună de tot. Dar peste toate astea am dragostea copilului meu, singura necondiţionată. Şi sunt lângă ea, să crească mare şi să-şi împlinească visele, să creadă în ea şi că visele se împlinesc indiferent ce oameni va întâlni şi îi vor spune să renunţe la ele.


Tot încerc să termin şi această postare între zecile de îmbrăţişări şi dansuri, între şniţelele la care m-a ajutat şi ea cu atâta pasiune pentru ca să mă întrebe pe cel mai suav ton cu putinţă:

-Mama, ce înseamnă imobilizat?

-Uite, dacă eu îl strâng tare pe Mickey Mouse şi el nu se mai poate mişca, înseamnă că l-am imobilizat!

-Mama...hello, e pluş! Nu se poate mişca!


Fie-mea. Dragoste.                 

Aşa ne-a desenat ea. Semănăm puţin, nu?

Creveţi cu dragoste

Nu mă bate gândul de-a fi food blogger-iţă. Doar îmi place din când în când să încerc câte ceva ce n-am mai încercat. Dacă tot mergem o dată pe an în locuri în care n-am mai fost, încercăm şi feluri noi de mâncare, nu? Până şi princess mănâncă kiwi deşi nu se atingea de el până acum. 

Am început cu păstrăvul. Îl mâncam de la păstrăvărie, de la Albota de Făgăraş şi de la Râul Sadului, fără să-l gătesc eu. Până într-o zi când m-am hotărât să-l pregătesc singură-singurică. A  mâncat şi princess, s-a declarat mulţumită.  Contează foarte mult ce obiectiv îţi stabileşti. Contează să ai încredere în rezultat. Nu e greu. A ieşit bun. Mai ales că eu de ceva vreme am uitat plăcerea gătitului. Găteam cu dragoste(nu poţi să găteşti fără asta) dar rar. Nu se aşeza ceva. Toate la timpul lor, aşa se spune, nu?  Iar câteodată, pierduţi în puzderia de gânduri zilnice, uităm de lucrurile mici, de cele fără valoare materială, de cele în care putem să ne pierdem clipe fără contorizare, cele în care nu ne uităm la telefon din cinci în cinci secunde, cele în care doar trăim. Şi-mi aduc aminte de săptămâna petrecută anul acesta la mama, doar eu cu Andreea. Andreuţei îi place omleta  pregătită de taică-său, cu ardei, măsline şi te miri ce. Cu ouă, cum zice ea. Cu dragoste, desigur. Iar mama îi făcea o omletă atât de simplă, ouă bătute. Nu se mai sătura Andreea. Tot cu dragoste, desigur. Mama numai aşa găteşte. De asta îi iese mâncarea bună. Nu poţi să faci ceva bun, durabil, dacă nu ai dragoste. Dacă nu pui dragoste. Se poate să nu primeşti înapoi. Dar asta contează mai puţin.

Mă gândeam tot mai des la creveţi. Îmi era teamă. Dacă nu îi cumpăr proaspeţi? Cum ştiu că sunt proaspeţi? Cum îi gătesc? Oare mănânc doar eu? Mi s-a mai întâmplat. Cu un profiterol, gătit de zeci de ori. N-a ieşit exact aşa cum îmi doream şi doar l-am gustat după care am aruncat tot. 

Am vorbit cu Ionu'şi el mi-a spus că şi-a luat creveţi, că îi plac foarte mult. Nu, mă gândesc, e prea de tot, tocmai când mă gândeam tot mai des la creveţi. Îmi spune cum se gătesc şi mă hotărăsc să-mi iau şi eu. Nu fără teamă, desigur. Deşi anul acesta a fost anul în care mi-am înfruntat cele mai mari temeri. Aşa că prilejul era numai bun. Mai căsăpesc o frică. În cazul creveţilor, o mănânc. Am luat creveţii, am luat lămâi, am luat pătrunjel. I-am gătit, parţial după cum m-a învăţat fratele meu, parţial după o reţetă de pe internet. Au ieşit grozavi. Ionu mi-a trimis fotografii, Andreea a zis că seamănă cu nişte gândaci. Mie mi se pare că seamănă cu nişte scorpioni(ăştia se mănâncă?). La primii doi, mă tot miram, nu savuram. Apoi totul a devenit atât de simplu. Ca şi cum în loc să tot proiectezi, să visezi cai verzi pe pereţi, creveţi uscaţi sau negătiţi, rămâi prezent şi savurezi...momentul. Creveţi cu dragoste. Delicioşi.     Am făcut repede o fotografie, până nu-i termin.                

                    

Respect

Sunt Adriana. Sunt merchandiser. Pentru că meseria asta nu există în nomenclatorul CAEN de meserii, înseamnă că sunt lucrător comercial. Departe de mine gândul să-mi fie ruşine cu ceea ce fac. Îmi place. Nu mă deranjează ce facultate cu dublă specializare am terminat. Nu mă raportez la studiile nimănui şi nu mă compar cu nimeni, e inutil. Nu titlurile strică totul. Oamenii fac asta. Oamenii, cu sau fără studii, împut lucrurile şi pe alţii în jurul lor. Oameni toxici, nemulţumiţi de propriul rol, tind să facă asta, să atribuie altora trăsăturile lor negative.

Am exemple. N-o să dau din casă. O să schimb câte ceva.

Mă plimb cu princess pe stradă, mă întâlnesc cu o mămică, vorbim de ale noastre, de unele proiecte comune, ne despărţim. Mă întâlnesc cu altă mămică, genul dominator, mă întreabă cine era cealaltă mămică, ea n-o ştie, cine naiba e? Îi spun că e o mămică prietenă, se strâmbă(de fapt, ştia cine e, era nemulţumită că cealaltă n-o ştie pe ea) şi pufăie plină de dispreţ:

 -Dar mai dă-o dracu'! 

A urmat o tăcere din partea mea. M-am uitat lung la ea şi i-am spus că nu era nevoie de asta. Că nu era cazul. 

-Eşti tu prea sensibilă, ce să-ţi fac?!?

Ştiu. Nu vreau să-mi facă nimic. Poate doar să nu mai vorbească cu mine niciodată, să-şi otrăvească viaţa personală cu răutăţile ei verbale. Nu e problema mea lipsa ei de respect dar e o problemă pe care o întâlnesc tot mai des la oamenii din jurul meu, dacă nu cunosc ceva sau pe cineva înjură, se bagă pe ei în faţă, să se vadă cât sunt ei de buni, de cunoscători, de pricepuţi.

Revin la ceea ce lucrez eu. Se ştie cât de greu se întreţine curăţenia perfectă într-o casă cu copii. Şi nici eu nu sunt maniacă. Sunt de blamat, nu? Ar fi câţiva să arunce în mine cu pietre pentru chestia asta, aşa e? Deşi pe mine nu mă interesează patosul cu care X sau Y curăţă, spală, şmotruiesc, dezinfectează iar şi iar, pun erotism în felul în care curăţă cu mopul, faptul că unii-şi pun cariera pe un piedestal şi de acolo privesc cu superioritate în jos, la muritori. La merchandiseri. La ăştia ca mine. Deşi lor nu le face plăcere şi nu le aduce nici un fel de fericire ceea ce fac.

Repet: îmi face plăcere ceea ce fac. Să fie marfă la raft, s-o aranjez(mai la stânga, mai la dreapta, hai să nu ne luăm la ceartă ce trebuie mâncat prima dată, gălbenuşul sau albuşul sau poate amândouă, da?), să mă uit la termenele de valabilitate, să am grijă să fie etichete cu preţuri, să fie cele corecte, să fie totul cum ar trebui să fie. Am întâlnit aşa oameni minunaţi. Care mi-au mulţumit pentru ceea ce fac, care au apreciat că pun suflet. Dar şi oameni veşnic nemulţumiţi, care m-au tratat de sus, care au verificat şi studiat fiecare produs, poziţia, numărul, raportul cu competiţia(oroarea ororilor, perfecţiune). Oameni care m-au dispreţuit cu toată puterea funcţiei lor. Aia care le ţine de cald şi de fericire, aia care-i ţine de mână şi le oferă confort când le e greu. Dar am tăcut. Au fost şi momente când m-am explicat. Aşa am crezut. Nu era necesar. Atât timp cât eu îmi fac treaba pentru care sunt angajată, nu contează nemulţumirile lor şi lipsa lor de respect faţă de mine, faţă de meseria mea. Mi-e atât de drag un om agreat de prea puţini care, necăsătorit cu meseria ci cu un om, mi-a spus, foarte relaxat, că e doar un reprezentant. Nu e cine ştie ce zeu, să judece, să taie în carne vie. Că asta fac zeii creştinilor. Divaghez.

Nu-mi place când câte un responsabil mă roagă să mint, să trec peste medical, să nu-mi pese de nimic şi să mă duc să aranjez totuşi marfa. Să-i mint pe cei care-l plătesc pe el.  Şi cei care-l urăsc pe el fiindcă minte ajung să mă urască şi pe mine, să ne pună pe acelaşi palier. Ca şi cum n-ar putea, pur şi simplu, să mă dispreţuiască pe mine, pe Adriana. Merchandiser. Aici n-am mai schimbat nimic, am dat din casă.

Cum e cu respectul unde lucraţi voi? Nu-i aşa că nu vă place când cineva e bârfit, blamat, vorbit de rău, imediat ce pleacă sau când nu e de faţă? Când cineva vă spune că nu ştiţi să vă creşteţi copilul, că vă sugerează că e vina voastră dacă tuşeşte, răceşte sau are o criză de furie? Când vă judecă, mai mult sau mai puţin făţiş pentru ceea ce sunteţi, pentru meseria pe care o aveţi?