Începuturi

După tot felul de spaime nefondate şi raportări eronate, aprilie s-a terminat, lăsând loc celei mai frumoase luni din an, cu multiple semnificaţii. E timpul pentru călătorii, nunţi, botezuri şi plecări.


Aprilie a însemnat printre altele o întâlnire cu parfumul anului 2015, de la Hermes, Le Jardin de Monsieur Li, parfum unisex, ca şi Calvin Klein. Deloc întâmplător. Nu e Miracle, nici măcar Cerruti 1881 dar are ceva interesant, aproape de Ralph Lauren Blue, minus aroma de zmeură care mă zăpăceşte la un parfum. Probabil n-o să ţin morţiş să-l am şi pe acesta. Doar un început. Fără intrigă, fără deznodământ. Dar câteodată e bine  să mai ai şi răbdare.


Aprilie a mai însemnat un sfârşit dar şi un început la fel de interesant. Rezultatele se vor ivi pe parcurs. Ca în multe alte relaţii, deşi prima impresie contează foarte mult, foarte frumoase sunt clipele de la mijloc.


Aprilie a fost şi luna în care am ajuns iar la concluzia că bărbaţilor le place bârfa la fel de mult ca femeilor. De ocolit. Fără generalizări, desigur. Pentru că e mai uşor să judeci decât să gândeşti. Deloc întâmplător. Aşa cum nu iubeşti o singură dată în viaţă.

Nepoveştile şi tăcerile unora spun mai mult decât orice mecanism de apărare. Cum zicea Iona vorbind cu el însuşi : ar trebui să se pună un grătar la intrarea în orice suflet, să nu intre nimeni în el cu cuţitul. Toate sunt lecţii.

Doi bătrâni discută lângă mine, ea se uită la rom(pentru prăjituri, cum altfel?), el se uită la votcă. 

-Uite, l-au pus pe Putin într-o votcă, spune el, cu ochii la votca Putinka. Eu zâmbesc şi ea mă observă cu coada ochiului.

-Domnişoară, râzi la glumele lui? Face nişte glume foarte proaste!

-Doamnă, probabil sunteţi căsătoriţi de multă vreme şi glumele lui nu mai sunt o noutate! Dar cu puţină bunăvoinţă, asta se poate schimba! Nici dumneavoastră(plusez ca la poker) nu mai sunteţi chiar noutate pentru dumnealui. Aşa cum nu sunt nici eu pentru soţul meu deşi avem mai puţini ani împreună. Povestea adevărată începe după " şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi". 

-Dar ştii că ai dreptate? Ce amuzant mi se mai părea la început!

Îi zâmbesc şi mă bucur că nu s-a supărat. Îmi zâmbeşte şi ea mie deşi poate am atins o coardă sensibilă. Iubirea adevărată nu înseamnă să te schimbi pentru celălat, ci să fii tu însăţi, să-l laşi pe celălalt să fie el însuşi, aşa cum îşi doreşte. Nu înseamnă doar fluturaşi în stomac. Înseamnă şi îndepărtări, reveniri, iertări, împăcări, uitări. Evoluţie. Cum spunea Antoine de Saint Exupery, deloc întâmplător, a iubi nu înseamnă a ne privi unul pe celălalt, ci a privi amândoi în aceeaşi direcţie.

Aprilie a însemnat şi discuţia asta :
-Tati, ce-mi place jocul ăsta!
-Şi de aia mă pupi?
-Nu, te pup fiindcă te iubesc! Şi-mi place şi jocul! (un joc vechi de 14 ani)
-Fată, ce hoaţă eşti!
-Nu sunt hoaţă, sunt deşteaptă!  
                                                      

Rudy cu firimituri

Pare că a venit primăvara, în sfârşit. Vecina de la etajul 3 se dă jos din maşină şi se îndreaptă spre casă cu braţele încărcate de plase. De-abia reuşeşte să scoată cheia din geantă, nişte mere împrăştiindu-se cu zgomot în faţa uşii şi le lasă să se ducă pe scări în jos. Trage aer în piept ca să nu se enerveze inutil şi intră-n casă. În cea mai mare grabă, deschide întâi ferestrele să se aerisească, apoi încuie uşile ca să nu se trântească din cauza curentului şi de-abia ulterior iese din casă să adune merele împrăştiate.

"Aş fi putut foarte bine să nu le mai adun, oricum nu le mai mănânc, îşi spune cinică. Dracu'ştie cu ce spală ăştia scara, mă umplu de bube oricât le-aş spăla, m-aş gândi mereu pe unde au fost şi mă îmbolnăvesc numai cât mă gândesc la asta. Dar nu e frumos să le las aşa".

Strânge merele şi le aruncă în gunoi. Mai are câteva, nu-şi face griji, mai mult de unul-două nu mănâncă pe zi şi-şi va lua altele din piaţă, şi-a propus să treacă măcar din două în două zile prin piaţă,  să-şi depăşească frica de oameni, are o teamă teribilă când trece prin mijlocul lor adunaţi  fie să vândă , fie să cumpere ceva. Astăzi şi-a propus oricum să facă din nou prăjitura Rudy cu firimituri, trecuseră 3 sau 4 ani de când n-o mai făcuse. Îşi amintea clar cum în anul când o descoperise, o făcea periodic, la câteva săptămâni, până când iubitul ei de atunci i-a spus că precis după un timp n-o mai mai face deloc deşi el savura la orice oră o Rudy cu firimituri. Îşi aminti cu greu ingredientele dar google-ul o ajută rapid şi cumpără tot ce-i trebuia. Înainte să înceapă, îşi turnă vin într-un pahar şi trase plictisită din ţigara electronică, erau ani de când nu mai fuma şi tenul ei, altădată cenuşiu de la atâta tutun, era iar ca înainte. Măsoară cu exactitate cele 400 de grame de făină, o toarnă în bolul uriaş primit cadou de la mama ei şi o amestecă cu cacao şi praf de copt. Îşi zâmbeşte sieşi în oglinda micuţă, cu ornamente, de deasupra unei poliţe.

"De data asta o s-o mănânc singură pe toată. De fapt, nu, o să arunc mai mult de jumătate din ea. O să-mi fie prea ruşine să le duc colegelor, eu o să mănânc de poftă 2 pătrate şi apoi gata". Gândul că-i e ruşine să împartă cu colegele ceva făcut de ea îi strânge inima. Mai împărţise ea cu alte ocazii diverse obiecte sau dulciuri şi gesturile ei fuseseră interpretate până o făcuseră să renunţe  la a mai face cadouri. Ea ştia doar atât: cadourile se fac din inimă şi nu se interpretează. Când începi să interpretezi, nu mai e loc de autentic. De data asta o fac numai şi numai pentru mine, îşi spuse ea, ca să se convingă din nou.

Adăugă zahărul, gălbenuşurile şi la final untul. Partea cu untul o enerva de fiecare dată când o făcea în trecut. Ca şi acum. Felul în care se sfărâmă şi nu se adună îi aduce aminte de iubitul ei. Fostul. Tot încearcă să şi-l scoată din minte dar când se aşteaptă mai puţin, el îi revine în minte, făcându-i praf visele şi gândurile, cel puţin câteva ore. Încearcă se se sustragă gândului că încerca s-o controleze ca să aibă el control asupra propriei existenţe, să nu care cumva să simtă ceva profund pentru ea sau pentru altcineva căci oamenii te pot părăsi foarte uşor, aşa înţelegea ea din ce făcea el dar nu spunea căci şi vorbele astea, rostite, pot să aibă putere. Şi nu le spunea. Reuşi să amestece uniform şi untul, îi ieşi o minunăţie de aluat pe care-l bagă în congelator, după cum îi cerea reţeta. Nu-şi amintea să fi făcut aşa în trecut.

"Cred că ţinem minte numai ce vrem, clar. Nu-mi amintesc partea asta. Îmi amintesc în schimb zâmbetul lui. Iar mă gândesc la el! Iar. Doamne, cât m-am mai agăţat de el! Ce fraieră...am crezut că prin el ajung la mine. Nu sunt singura, ştiu. Dar nu mă consolează. Tot singură sunt deşi am ajuns la mine. N-am avut răbdare dar răbdare să ce? Să trag de iarbă ca să crească?"

Mixează apoi branza proaspătă de vaci, ouăle şi zahărul, adăugând nu doar esenţă de vanilie ci şi de migdale, ştia efectul esenţei de migdale asupra prăjiturilor. Tapetă tava cu hârtie de copt, împărţi aluatul în două bile şi prima bilă o sfărâmă uniform pe toată suprafaţa tăvii, fără s-o dea pe răzătoare, aşa cum cerea reţeta.

"Mâinile fac o treabă mai bună decât orice unealtă. Şi dacă mâinile nu ştiu să mânuiască unealta, ce fac? Dau vina pe condei, râse ea de sine, amintindu-şi o vorbă de duh auzită cu vreo 9 ani înainte. Pe atunci nu ştiam să ascult dar ştiam să citesc. Orice citeam, de la ingredientele cosmeticalelor până la instrucţiunile de pe copiatoare. Apoi m-am relaxat, norocul meu. Citesc mai puţin, trăiesc mai mult, nu mai încerc să controlez nici eu atât de mult ce se întâmplă pe lângă mine. N-are rost oricum. Mai importantă sunt eu. O să cad din nou în te miri ce tristeţi şi iar n-o să am încredere în mine dar tot o să-mi revin. Pe el îl pun în bagajul amintirilor frumoase. Acolo. Şterg ce-a fost urât. Mai ales că eram şi geloasă, aşa de geloasă, of!  Ştiam că nu mă apreciază, simţeam asta...şi spre ruşinea mea, căutam să-i obţin aprobarea, atenţia, aprecierea.  Dacă ar fi ştiut să mă aprecieze măcar puţin, l-aş fi iertat mai uşor. Nu-mi rămâne decât să mă iert pe mine acum, treptat. Apoi îl iert şi pe el. Cred că asta-i ordinea".

Puse crema peste aluat apoi sfărâmă şi cea de-a două bilă peste cremă, dând totul la cuptor. Timp de 35 de minute lasă focul să-şi facă treaba. 

Îşi mai turnă un pahar de vin şi deschise laptopul să citească blogul vecinei de la 5, nu ştia niciodată cât era ficţiune şi cât adevăr în ce scria acolo.

Prăjitura îi ieşi perfect.       

Aprilie spulberat

Aprilie spulberat e titlul unei colecţii de nuvele aparţinând lui  Ismail Kadare despre care notam în mai 2005 că "unele poveşti n-au niciun sens". Pe atunci, "niciun" se scria în două cuvinte : nici un. Atunci cele patru nuvele mi s-au părut lipsite de sens. Cum mi se pare şi să scriem într-un singur cuvânt "niciun". Sau să mi se spună că am greşit de la oameni care nu vor să-şi recunoască şi partea lor de vină. Fiindcă e mai uşor să dai vina pe alţii. Mai uşor de tolerat. Şi să pupi în cur şefii ca să ajungi şi tu un şef mai mic.
Citat inexact, Vera?

Sunt zile din astea. Mizerabile. Ninge de azi-noapte şi e frig, atât de frig, pentru o zi de aprilie. Zile lipsite de sens. Când ştii că trebuie să spui stop dar ceva nu te lasă. E greu să spui stop lucrurilor care ţi-au făcut rău. Tot ai tendinţa de-a le îndrepta. De-a le repara. De-a le face bine. Când cel mai bine ar fi să le ignori, să nu le dai importanţă.

Cum faci cu oamenii?

Şi-a fost un aprilie cum n-a mai fost. Oare şi martie a fost la fel?

Se poartă persiflările. Nu te aperi mai bine când ataci? Sau când stai în defensivă? Ştiu de când jucam fotbal. Încă mai am semne. Nu e Paştele despre mâncare? Ca să vezi! Ba da. Şi eu l-am întrebat pe şeful meu când mi-a spus că "Hristos a-nviat!" dacă l-a văzut el pe undeva şi dacă da, să-l trimită şi pe raionul cu Red Bull. Băuseră tot. Red Bull-ul. Oamenii.

Eu credeam că Paştele e despre iubire. Ca şi Crăciunul. Că uite, se strâng oamenii şi stau împreună. Mai curăţă o pădure, un crâng. De uscături. După cumpărăturile compulsive din săptămâna patimilor. Credeam că e despre iertare. Despre bunătate. Ei, da. După sărbători, revin aproape toţi la starea de javră de dinainte. Dar dacă stai să-i judeci,  nu mai ai timp să-i iubeşti. Nu mai bine îi priveşti de departe? Pe ei, pe oameni?

Spunea Steinbeck  în "East of Eden"(my favourite book ever)că tot ceea ce fac oamenii fac pentru iubire, pentru un pic de dragoste. Clar. Şi ăia din primul paragraf tot pentru asta o fac. Nicio urmă de ironie aici.

Cam despre ce-a fost vorba în aprilie?

April goes on.                                   

Foto : Râmnic. Acasă.

Îmbrăţişate

Ca de fiecare dată, mă pierd în ochii tăi negri şi mă întreb cum de-am avut atât noroc să mă alegi pe mine să fiu mama ta. Tare norocoasă mai sunt!

Astăzi n-ai mers la grădiniţă aşa că am stat un pic mai mult cu tine şi te-am legănat iar înainte să te bag la somn şi mi-ai cerut din nou povestea cu împăratul cu merele de aur. Am schimbat iar detalii ca să văd dacă eşti atentă. Mă uit cu drag la tine cum te uiţi cu uimire  la mine şi simt şi ştiu că dragostea asta necondiţionată de acum e cel mai frumos timp pe care-l voi avea în viaţă. Nu-ţi ajunge o singură poveste şi mai vrei una, apoi încă una, timp în care mă tragi de păr deşi te rog iar şi iar să n-o mai faci. Cum răbdarea nu e punctul meu forte, te rog răstit(să mă ierţi) să nu mă mai tragi de păr căci nu-ţi mai spun nicio poveste şi tot răstit îmi spui şi tu că mă mângâi, nu mă tragi de păr şi râdem amândouă cu lacrimi de tonurile noastre nervoase şi atât de asemănătoare deşi nu ne despart decât vreo 30 de ani. Îţi aduci aminte că ieri ne-am certat din cauza hainelor, vremea s-a schimbat şi ţi-am spus să te îmbraci mai gros dar ai refuzat şi văzându-mă supărată, ai luat până la urmă pe tine ce te-am rugat, apoi pe afară mi-ai cules flori ca să ne împăcăm. "Ai fost supărată, mama, dar tot am luat bluza cu Pluşica şi ţi-am cules flori ca să nu mai fi supărată şi să-mi zâmbeşti fiindcă eşti mama mea şi amândouă facem o nebunie de treabă, ne iubim întruna!"

Adormim îmbrăţişate şi când mă trezesc după cele 10 minute de somn, mâinile tale sunt tot în părul meu. Încă miroşi dumnezeieşte şi mă întreb cum de n-o să mai pot dormi cu tine când va fi cazul. Sunt dependentă, ştiu. De atâta iubire.

Te iau în braţe după ce te trezeşti şi povestim:

-Unde eşti tu acum?

-În braţe la tine!

-Şi cine sunt eu?

-Eşti mama mea!

-Şi ce face mama ta?

-Mama face lucruri frumoase!

Ah, măcar acum, măcar pentru ea.

-Mama, eu vreau de la tine să-mi aduci iar tableta, de la Crăciun i-o tot cer moşului!

-Eu am pluşul asta care e duhul din lampa lui Alladin, nu sunt Moş Crăciun!

-Atunci nu mai vreau nimic, pa, pa! Am treabă, mă uit la desenele astea de vârsta mea!

Nu încerc să te descifrez, mă bucur că eşti şi atât. Tu încerci să mă citeşti şi vrei să mă vezi tot timpul zâmbind, ca să ştii că te aprob. Vrei să fii mereu prima în orice, aşa ai învăţat acum la grădiniţă şi mereu îţi spun că nu contează cine e primul, contează să-ţi facă plăcere ce faci şi să te bucuri din tot sufletul de tot ce ai. "Eu mă bucur de tine, mama, eşti cea mai bună mamă din lume!" Oftez şi-mi aduc aminte de mama când i-am spus că mărul din grădină a înflorit, vai, atât de frumos şi ea mi-a spus atât de simplu, fără niciun reproş şi fără nicio mirare că nu mai am habar de diferenţele dintre pomi fiindcă sunt tot timpul în lumea mea:

-E piersic, mâţo!  

 

Iar  în lumea mea eşti numai tu.

Ca de fiecare dată, mă pierd în ochii tăi negri şi mă întreb cum de-am avut atât noroc să mă alegi pe mine să fiu mama ta. Tare norocoasă mai sunt! 

Recul

Am de scris o povestire cu titlul "Recul". Ştiu exact despre ce este vorba dar amân. Îmi atrag atenţia alte şi alte lucruri deşi ştiu că reculul este mult mai important. More giving. More receiving. And still. 

Mai precis, în "Recul" este vorba despre ceea ce ne face să ne retragem când, aparent, mergem înainte. Un regres. Dar regresul poate fi o reaşezare? O întoarcere la sine? Întoarcerile astea nu ne salvează, de fapt? Şi, fără nicio legătură(aparent), îmi aduc aminte de un roman poliţist în care o femeie este aproape ucisă într-o cameră închisă ermetic. Nimeni nu intrase în camera în care se săvârşise fapta, nimeni nu ieşise de acolo după ceea ce aproape omorâse femeia şi devastase încăperea în întregime. Nu putea fi decât ceva cu o forţă ieşită din comun. Forţa minţii umane. Femeia avusese un coşmar în care retrăise nişte evenimente anterioare. Atât de real şi de puternic a fost coşmarul. Coşmarul a fost cel care a salvat-o fiindcă i-au scăpat nişte detalii care, în timpul tentativei de crimă, n-au fost detectate. Cel care investiga presupusa crimă era fiul ei iar criminalul chiar tatăl lui. Ce să faci în asemenea situaţie? Să te întorci la adevăr, să-ţi recunoşti lucrurile pe care nu ţi le-ai spune nici măcar ţie, darămite celorlalţi. Căci altfel rişti să-ţi explodeze minciunile în faţă.

Ei, care minciuni? Nu minte nimeni în săptămâna asta.

Despre asta este vorba în "Recul".  Un regres după regres. Sau progres? 

                                                           

Săptămâna patimilor ( iar)

Anul trecut scriam despre săptămâna patimilor când lucram în fabrică. Încă. Îmi făceam bagajele şi printr-o fotografie postată pe instagram anunţam mai mult sau mai puţin discret că vreau să plec. Era timpul. Iată că vine timpul şi acum. Să scriu despre săptămâna patimilor. Aşa-zis a patimilor.

Încă mă surprinde lumea asta nebună, nebună, nebună care cumpără compulsiv în această săptămână. Care face curăţenie în disperare tocmai acum, care găteşte cozonaci, pască, drob, înroşeşte ouă.Unii, mai inspiraţi, le cumpără deja vopsite. Ce atâta deranj? Eu am iar un termen limită aşa că toate astea mă ating prea puţin.

Când ai îndoieli, mergi acasă. Şi acasă am următoarea conversaţie cu princess:

-Mama, ce zici, am desenat urât mâna asta?

-Nu, de ce?

-Mi se pare urâtă!

-Seamănă degetele cu nişte baloane! Dar priveşte lucrurile aşa: poţi crede că în loc de mână ai desenat nişte baloane drăguţe! 

-Exact, mama, foarte bine te-ai gândit!

Apoi desenează haotic pe hârtie. 

-Ce-ai desenat acolo, Andreea? O furtună?

Se uită uimită la mine.

-Nu, mama, e o mâzgăleală! O mâzgăleală şi atât! 

Apoi vede în toarta ceştii de cafea o jumătate de inimă. Acolo unde eu vedeam doar o toartă. Mai rău era să fi fost invers.

Pe raion:

-Domnişoară, unde e tequila? 

-Sus, pe raft, aveţi două variante : silver şi gold. 

-Şi e bună?

-Habar n-am! Pe asta o aranjez eu la raft şi aşa v-am recomandat-o!   

-Dar una cu cafea n-aveţi? Olmeca?

-N-o văd, bănuiesc că nu e! 

-Dar când aduceţi, va deranjează să degustăm împreună, dvs şi soţia mea???

-Dacă n-o menţionaţi şi pe soţia dvs(care era de faţă), bănuiam că-mi faceţi vreo invitaţie!


Pe alt raion. Se apropie un coleg pe care-l văd cam 5 minute la două săptămâni. E înnegurat. De obicei, deci foarte tăcut, e mai vesel aşa că-l întreb direct dacă e atât de grav sau a mai păţit vreun accident cu maşina. Se uită şi el uimit la mine.

-Maşina n-are nimic acum. Dar de unde ai ştiut că am ceva? E atât de evident?

-E. 

-Nu-mi dau seama cum de-ai observat. Nici cei mai apropiaţi mie nu simt nimic. 

-Intuiţie feminină. Dar nu-mi foloseşte la nimic. Eu râd si mă prefac că e bine, tu râzi?

-Nu râd, nu pot.

Altă conversaţie:

-Mami, fă-mi un fluture! 

Îi desenez unul şi e încântată. 

-Mami, te iubesc!

-Te iubesc şi eu, puişor!

-Eu te iubesc întruna! 

Sunt oameni care ne vor iubi mereu, necondiţionat. Fără întrebări, fără uimiri, fără dezlegări, derogări, de ce-uri, desluşiri, nedesluşiri. De anul trecut citire : Nu poţi să schimbi ceva, să evoluezi, să fii mai bun, dacă ţii întruna ochii închişi. Trecutul este mort, contează doar clipa de acum. Poate să te doară, să simţi în permanenţă în stomac fiori de amărăciune şi de regret dar peste ceva timp n-o să mai însemne nimic. Regretele, chiar şi sincere, nu întorc sensul cuvintelor şi ce cred oamenii.   

Ultima întâlnire

Fac drumuri prin curte, prin grădină, prin casă şi te caut peste tot.

Te caut dar nu te cunosc. Când te găsesc, îmi zâmbeşti blând şi dulce, cu înţelegere.

Ca de dincolo de timp. Dincolo de amintiri şi de orice dureri.

Ca şi cum nu te-ar durea. Te prefaci atât de bine şi eu mă prefac şi mai bine că înţeleg. Îţi zâmbesc şi eu în lumina apusului de soare.

 E cald afară.

Stăm toţi la masă şi povestim. Uneori fără cuvinte.

Ne ştim atât de bine încât nu e nevoie de vorbe multe. Ne ştim poveştile, bucuriile şi tristeţile care nu se văd, nu se simt, nu se dezvăluie.

Secretele. Fiecare are un secret pe care-l va duce cu el dincolo de timpul acesta limitat.

Dau play unor melodii din care nu înţelegem cuvintele dar ştim ce transmit.

Şi ce dacă ne înşelăm? Ne înşelăm de atâtea ori în viaţă pe noi înşine, pe alţii, pe ceilalţi încât ajungem să credem, să ne credem.

Ce mai contează ce zice unul într-o limbă purtată parcă de adieri de vânt? Contează doar ce simţi.  Cauţi conexiuni, reveniri, iertări, minuni. Dar stai, minunile nu se întâmplă. Minunile le faci.

Te caut iar şi-mi zâmbeşti blând şi dulce, cu înţelegere. E zâmbetul tău care mă urmăreşte peste tot. Şi când  ne îmbrăţişăm pentru ultima dată în viaţa asta, îmi zâmbeşti ca şi cum tu ştii. Eu nu ştiam.

Îmi spun că nu doare, ce naiba? Şterg tot cu un burete. Mă mint. Nu e posibil. Dar văd eu mâine ce va fi. Iartă-mă, mă rog, că sunt atâtea emoţii.

Te caut acum în apusuri de soare. 

Nu mă satur

Nu mă satur să-mi petrec timpul cu tine. 

Să te trezeşti dimineaţa după mine şi să mă cauţi prin casă.

Să aud uşa deschizându-se încet, să aud paşi pe parchet şi să apari în faţa mea, cu părul vâlvoi, cu ochi mici şi braţe întinse:

-Mami, vreau în braţe la tine!

Şi te iau în braţe, de fiecare dată cu aceeaşi dragoste, cu aceleaşi emoţii, cu acelaşi drag. Îmi umpli lumea. Nu mă mai satur să mă ţii strâns lipită de tine, să te uiţi cu iubire în ochii mei, să-ţi încolăceşti picioruşele în jurul meu.

Nu-mi mai ajunge timpul acesta de dimineaţă când nu mă mai satur de tine. Îţi laşi capul într-o parte şi mai dormi puţin în braţele mele. Te plimb prin casă, îţi cânt şi-ţi şoptesc mereu  aceleaşi cuvinte. De dragoste necondiţionată. Te aşez iar pe pat şi mă tragi înspre tine spunându-mi că mă iubeşti.

Nu mă mai satur să mă uit la tine în timp ce dormi liniştită în lumina caldă din living.

Nu mă mai satur să te aud iar căutându-mă prin casă şi spunându-mi că vrei ceva bun  şi un episod din nu ştiu ce prinţesă, doctoriţă sau eroi în pijamale.

Apoi mă strigi că vrei apă şi degeaba îţi spun unde e sticla cu apă, tu vrei să vin eu să ţi-o dau, să mă mai îmbrăţişezi o dată.

-De ce mă ţii aşa strâns, mami? Ţi-a fost dor de mine cât am dormit!? Doamneeee....

-Mi-a fost atât de dor că acum trebuie să recuperez! Şi să te ţin în braţe, să rămână braţele mele cu amintirea ta cât timp nu te văd! 

-Atunci eşti o nebunie de mamă, mami!

-Cum aşa, princess?
-Ai tu nebunia asta de zâmbet, mami! Şi eşti cea mai frumoasă mami din lume!

Nu mă mai satur să aud de la tine că sunt frumoasă şi că-ţi place zâmbetul meu.

Apoi începe nebunia îmbrăcatului şi nu pot să nu râd când tu deja ai plănuit cu ce să te îmbraci. Pentru că şi eu plănuisem deja cu ce să te îmbrac. Tu vrei rochie strălucitoare, eu vreau rochie cu steluţe, tu vrei colanţi, eu  vreau alţi colanţi. Tu vrei să aibă rochia volănaşe sau buline, să dansezi, să faci tumbe, să pluteşti. Eu vreau să fii în siguranţă deşi ştiu cu siguranţă că sunt lucruri de care nu te voi putea păzi niciodată. Dar copilăria e toată a ta şi vreau să fie magică pentru tine. Nu mă satur de momentele în care-ţi spun iar şi iar să faci ce vrei, încercând să mă conving pe mine de nişte cuvinte în care nici eu nu cred,  dacă vrei tu să iei vestă turcoaz, s-o iei şi gata şi atunci tu să-mi spui că ştii mai bine ce se potriveşte şi ce nu, că vesta roz te deranjează, că hanoracul cu Minnie Mouse nu-ţi mai e pe plac fiindcă acum eşti mare.  Te las să faci ca tine şi atunci, diplomată, faci şi ca mine şi ca tine şi-mi spui:

-Îmi pare rău, mami!

Magice cuvinte. Nu mă mai satur să le aud. Vindecă răni. Mi le spun şi mie câteodată. Dar nu mă iert mereu.

Nu mă mai satur să ne îmbrăţişăm iar în timp ce ne luăm pantofii şi tu să ştii mereu dacă iei pantofii roz, roşii sau albi în timp ce eu mă schimb a zecea oară şi tu te uiţi cu răbdare la mine. Cu infinită răbdare. Câteodată îmi ceri un strop de Cerruti, e singurul care-ţi place. În oglinda mare de la uşă, te uiţi la tine cum mă uit eu la mine în timp ce ieşim din casă. Tot mai rar vrei în braţe pe scări dar mereu vrei să te ţin de mână în timp ce coborâm. Mâna ta mică intră perfect în mâna mea şi-mi doresc să te ţin aşa, de mână, o eternitate, să mă iubeşti aşa până la capătul lumii. Dar ştiu. Ştiu că adversativa "dar" nu schimbă efemerul a tot ceea ce este. Mergem înainte.

Nu mă satur să fugim amândouă şi să remarci mereu hârtiile aruncate de oameni nepăsători. Să remarci adolescenţii fumând şi să-mi spui iar şi iar că fumează şi că asta le face rău şi că oamenii care aruncă ambalajele pe jos sunt prost crescuţi, că ar trebui să le bage în buzunar până ajung la tomberoane şi să le arunce acolo.

Nu mă mai satur să ne îmbrăţişăm iar şi iar după ce te pregătesc de grădiniţă şi colegele tale vin toate să mă îmbrăţişeze şi câteodată le laşi dar de cele mai multe ori nu le permiţi şi le spui că eu sunt mama ta, fiecare cu mama ei. 

-Mama lui Andreea, ce frumos miroşi!

-E parfumul lui mami, mi-a dat şi mie, le spui mândră. 

După care îmi spui să am o zi uşoară la muncă ceea ce face deja totul mult mai uşor, tolerabil şi scuzabil.