Pare că a venit primăvara, în sfârşit. Vecina de la etajul 3 se dă jos din maşină şi se îndreaptă spre casă cu braţele încărcate de plase. De-abia reuşeşte să scoată cheia din geantă, nişte mere împrăştiindu-se cu zgomot în faţa uşii şi le lasă să se ducă pe scări în jos. Trage aer în piept ca să nu se enerveze inutil şi intră-n casă. În cea mai mare grabă, deschide întâi ferestrele să se aerisească, apoi încuie uşile ca să nu se trântească din cauza curentului şi de-abia ulterior iese din casă să adune merele împrăştiate.
"Aş fi putut foarte bine să nu le mai adun, oricum nu le mai mănânc, îşi spune cinică. Dracu'ştie cu ce spală ăştia scara, mă umplu de bube oricât le-aş spăla, m-aş gândi mereu pe unde au fost şi mă îmbolnăvesc numai cât mă gândesc la asta. Dar nu e frumos să le las aşa".
Strânge merele şi le aruncă în gunoi. Mai are câteva, nu-şi face griji, mai mult de unul-două nu mănâncă pe zi şi-şi va lua altele din piaţă, şi-a propus să treacă măcar din două în două zile prin piaţă, să-şi depăşească frica de oameni, are o teamă teribilă când trece prin mijlocul lor adunaţi fie să vândă , fie să cumpere ceva. Astăzi şi-a propus oricum să facă din nou prăjitura Rudy cu firimituri, trecuseră 3 sau 4 ani de când n-o mai făcuse. Îşi amintea clar cum în anul când o descoperise, o făcea periodic, la câteva săptămâni, până când iubitul ei de atunci i-a spus că precis după un timp n-o mai mai face deloc deşi el savura la orice oră o Rudy cu firimituri. Îşi aminti cu greu ingredientele dar google-ul o ajută rapid şi cumpără tot ce-i trebuia. Înainte să înceapă, îşi turnă vin într-un pahar şi trase plictisită din ţigara electronică, erau ani de când nu mai fuma şi tenul ei, altădată cenuşiu de la atâta tutun, era iar ca înainte. Măsoară cu exactitate cele 400 de grame de făină, o toarnă în bolul uriaş primit cadou de la mama ei şi o amestecă cu cacao şi praf de copt. Îşi zâmbeşte sieşi în oglinda micuţă, cu ornamente, de deasupra unei poliţe.
"De data asta o s-o mănânc singură pe toată. De fapt, nu, o să arunc mai mult de jumătate din ea. O să-mi fie prea ruşine să le duc colegelor, eu o să mănânc de poftă 2 pătrate şi apoi gata". Gândul că-i e ruşine să împartă cu colegele ceva făcut de ea îi strânge inima. Mai împărţise ea cu alte ocazii diverse obiecte sau dulciuri şi gesturile ei fuseseră interpretate până o făcuseră să renunţe la a mai face cadouri. Ea ştia doar atât: cadourile se fac din inimă şi nu se interpretează. Când începi să interpretezi, nu mai e loc de autentic. De data asta o fac numai şi numai pentru mine, îşi spuse ea, ca să se convingă din nou.
Adăugă zahărul, gălbenuşurile şi la final untul. Partea cu untul o enerva de fiecare dată când o făcea în trecut. Ca şi acum. Felul în care se sfărâmă şi nu se adună îi aduce aminte de iubitul ei. Fostul. Tot încearcă să şi-l scoată din minte dar când se aşteaptă mai puţin, el îi revine în minte, făcându-i praf visele şi gândurile, cel puţin câteva ore. Încearcă se se sustragă gândului că încerca s-o controleze ca să aibă el control asupra propriei existenţe, să nu care cumva să simtă ceva profund pentru ea sau pentru altcineva căci oamenii te pot părăsi foarte uşor, aşa înţelegea ea din ce făcea el dar nu spunea căci şi vorbele astea, rostite, pot să aibă putere. Şi nu le spunea. Reuşi să amestece uniform şi untul, îi ieşi o minunăţie de aluat pe care-l bagă în congelator, după cum îi cerea reţeta. Nu-şi amintea să fi făcut aşa în trecut.
"Cred că ţinem minte numai ce vrem, clar. Nu-mi amintesc partea asta. Îmi amintesc în schimb zâmbetul lui. Iar mă gândesc la el! Iar. Doamne, cât m-am mai agăţat de el! Ce fraieră...am crezut că prin el ajung la mine. Nu sunt singura, ştiu. Dar nu mă consolează. Tot singură sunt deşi am ajuns la mine. N-am avut răbdare dar răbdare să ce? Să trag de iarbă ca să crească?"
Mixează apoi branza proaspătă de vaci, ouăle şi zahărul, adăugând nu doar esenţă de vanilie ci şi de migdale, ştia efectul esenţei de migdale asupra prăjiturilor. Tapetă tava cu hârtie de copt, împărţi aluatul în două bile şi prima bilă o sfărâmă uniform pe toată suprafaţa tăvii, fără s-o dea pe răzătoare, aşa cum cerea reţeta.
"Mâinile fac o treabă mai bună decât orice unealtă. Şi dacă mâinile nu ştiu să mânuiască unealta, ce fac? Dau vina pe condei, râse ea de sine, amintindu-şi o vorbă de duh auzită cu vreo 9 ani înainte. Pe atunci nu ştiam să ascult dar ştiam să citesc. Orice citeam, de la ingredientele cosmeticalelor până la instrucţiunile de pe copiatoare. Apoi m-am relaxat, norocul meu. Citesc mai puţin, trăiesc mai mult, nu mai încerc să controlez nici eu atât de mult ce se întâmplă pe lângă mine. N-are rost oricum. Mai importantă sunt eu. O să cad din nou în te miri ce tristeţi şi iar n-o să am încredere în mine dar tot o să-mi revin. Pe el îl pun în bagajul amintirilor frumoase. Acolo. Şterg ce-a fost urât. Mai ales că eram şi geloasă, aşa de geloasă, of! Ştiam că nu mă apreciază, simţeam asta...şi spre ruşinea mea, căutam să-i obţin aprobarea, atenţia, aprecierea. Dacă ar fi ştiut să mă aprecieze măcar puţin, l-aş fi iertat mai uşor. Nu-mi rămâne decât să mă iert pe mine acum, treptat. Apoi îl iert şi pe el. Cred că asta-i ordinea".
Puse crema peste aluat apoi sfărâmă şi cea de-a două bilă peste cremă, dând totul la cuptor. Timp de 35 de minute lasă focul să-şi facă treaba.
Îşi mai turnă un pahar de vin şi deschise laptopul să citească blogul vecinei de la 5, nu ştia niciodată cât era ficţiune şi cât adevăr în ce scria acolo.
"Aş fi putut foarte bine să nu le mai adun, oricum nu le mai mănânc, îşi spune cinică. Dracu'ştie cu ce spală ăştia scara, mă umplu de bube oricât le-aş spăla, m-aş gândi mereu pe unde au fost şi mă îmbolnăvesc numai cât mă gândesc la asta. Dar nu e frumos să le las aşa".
Strânge merele şi le aruncă în gunoi. Mai are câteva, nu-şi face griji, mai mult de unul-două nu mănâncă pe zi şi-şi va lua altele din piaţă, şi-a propus să treacă măcar din două în două zile prin piaţă, să-şi depăşească frica de oameni, are o teamă teribilă când trece prin mijlocul lor adunaţi fie să vândă , fie să cumpere ceva. Astăzi şi-a propus oricum să facă din nou prăjitura Rudy cu firimituri, trecuseră 3 sau 4 ani de când n-o mai făcuse. Îşi amintea clar cum în anul când o descoperise, o făcea periodic, la câteva săptămâni, până când iubitul ei de atunci i-a spus că precis după un timp n-o mai mai face deloc deşi el savura la orice oră o Rudy cu firimituri. Îşi aminti cu greu ingredientele dar google-ul o ajută rapid şi cumpără tot ce-i trebuia. Înainte să înceapă, îşi turnă vin într-un pahar şi trase plictisită din ţigara electronică, erau ani de când nu mai fuma şi tenul ei, altădată cenuşiu de la atâta tutun, era iar ca înainte. Măsoară cu exactitate cele 400 de grame de făină, o toarnă în bolul uriaş primit cadou de la mama ei şi o amestecă cu cacao şi praf de copt. Îşi zâmbeşte sieşi în oglinda micuţă, cu ornamente, de deasupra unei poliţe.
"De data asta o s-o mănânc singură pe toată. De fapt, nu, o să arunc mai mult de jumătate din ea. O să-mi fie prea ruşine să le duc colegelor, eu o să mănânc de poftă 2 pătrate şi apoi gata". Gândul că-i e ruşine să împartă cu colegele ceva făcut de ea îi strânge inima. Mai împărţise ea cu alte ocazii diverse obiecte sau dulciuri şi gesturile ei fuseseră interpretate până o făcuseră să renunţe la a mai face cadouri. Ea ştia doar atât: cadourile se fac din inimă şi nu se interpretează. Când începi să interpretezi, nu mai e loc de autentic. De data asta o fac numai şi numai pentru mine, îşi spuse ea, ca să se convingă din nou.
Adăugă zahărul, gălbenuşurile şi la final untul. Partea cu untul o enerva de fiecare dată când o făcea în trecut. Ca şi acum. Felul în care se sfărâmă şi nu se adună îi aduce aminte de iubitul ei. Fostul. Tot încearcă să şi-l scoată din minte dar când se aşteaptă mai puţin, el îi revine în minte, făcându-i praf visele şi gândurile, cel puţin câteva ore. Încearcă se se sustragă gândului că încerca s-o controleze ca să aibă el control asupra propriei existenţe, să nu care cumva să simtă ceva profund pentru ea sau pentru altcineva căci oamenii te pot părăsi foarte uşor, aşa înţelegea ea din ce făcea el dar nu spunea căci şi vorbele astea, rostite, pot să aibă putere. Şi nu le spunea. Reuşi să amestece uniform şi untul, îi ieşi o minunăţie de aluat pe care-l bagă în congelator, după cum îi cerea reţeta. Nu-şi amintea să fi făcut aşa în trecut.
"Cred că ţinem minte numai ce vrem, clar. Nu-mi amintesc partea asta. Îmi amintesc în schimb zâmbetul lui. Iar mă gândesc la el! Iar. Doamne, cât m-am mai agăţat de el! Ce fraieră...am crezut că prin el ajung la mine. Nu sunt singura, ştiu. Dar nu mă consolează. Tot singură sunt deşi am ajuns la mine. N-am avut răbdare dar răbdare să ce? Să trag de iarbă ca să crească?"
Mixează apoi branza proaspătă de vaci, ouăle şi zahărul, adăugând nu doar esenţă de vanilie ci şi de migdale, ştia efectul esenţei de migdale asupra prăjiturilor. Tapetă tava cu hârtie de copt, împărţi aluatul în două bile şi prima bilă o sfărâmă uniform pe toată suprafaţa tăvii, fără s-o dea pe răzătoare, aşa cum cerea reţeta.
"Mâinile fac o treabă mai bună decât orice unealtă. Şi dacă mâinile nu ştiu să mânuiască unealta, ce fac? Dau vina pe condei, râse ea de sine, amintindu-şi o vorbă de duh auzită cu vreo 9 ani înainte. Pe atunci nu ştiam să ascult dar ştiam să citesc. Orice citeam, de la ingredientele cosmeticalelor până la instrucţiunile de pe copiatoare. Apoi m-am relaxat, norocul meu. Citesc mai puţin, trăiesc mai mult, nu mai încerc să controlez nici eu atât de mult ce se întâmplă pe lângă mine. N-are rost oricum. Mai importantă sunt eu. O să cad din nou în te miri ce tristeţi şi iar n-o să am încredere în mine dar tot o să-mi revin. Pe el îl pun în bagajul amintirilor frumoase. Acolo. Şterg ce-a fost urât. Mai ales că eram şi geloasă, aşa de geloasă, of! Ştiam că nu mă apreciază, simţeam asta...şi spre ruşinea mea, căutam să-i obţin aprobarea, atenţia, aprecierea. Dacă ar fi ştiut să mă aprecieze măcar puţin, l-aş fi iertat mai uşor. Nu-mi rămâne decât să mă iert pe mine acum, treptat. Apoi îl iert şi pe el. Cred că asta-i ordinea".
Puse crema peste aluat apoi sfărâmă şi cea de-a două bilă peste cremă, dând totul la cuptor. Timp de 35 de minute lasă focul să-şi facă treaba.
Îşi mai turnă un pahar de vin şi deschise laptopul să citească blogul vecinei de la 5, nu ştia niciodată cât era ficţiune şi cât adevăr în ce scria acolo.
Prăjitura îi ieşi perfect.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu