Ultima întâlnire

Fac drumuri prin curte, prin grădină, prin casă şi te caut peste tot.

Te caut dar nu te cunosc. Când te găsesc, îmi zâmbeşti blând şi dulce, cu înţelegere.

Ca de dincolo de timp. Dincolo de amintiri şi de orice dureri.

Ca şi cum nu te-ar durea. Te prefaci atât de bine şi eu mă prefac şi mai bine că înţeleg. Îţi zâmbesc şi eu în lumina apusului de soare.

 E cald afară.

Stăm toţi la masă şi povestim. Uneori fără cuvinte.

Ne ştim atât de bine încât nu e nevoie de vorbe multe. Ne ştim poveştile, bucuriile şi tristeţile care nu se văd, nu se simt, nu se dezvăluie.

Secretele. Fiecare are un secret pe care-l va duce cu el dincolo de timpul acesta limitat.

Dau play unor melodii din care nu înţelegem cuvintele dar ştim ce transmit.

Şi ce dacă ne înşelăm? Ne înşelăm de atâtea ori în viaţă pe noi înşine, pe alţii, pe ceilalţi încât ajungem să credem, să ne credem.

Ce mai contează ce zice unul într-o limbă purtată parcă de adieri de vânt? Contează doar ce simţi.  Cauţi conexiuni, reveniri, iertări, minuni. Dar stai, minunile nu se întâmplă. Minunile le faci.

Te caut iar şi-mi zâmbeşti blând şi dulce, cu înţelegere. E zâmbetul tău care mă urmăreşte peste tot. Şi când  ne îmbrăţişăm pentru ultima dată în viaţa asta, îmi zâmbeşti ca şi cum tu ştii. Eu nu ştiam.

Îmi spun că nu doare, ce naiba? Şterg tot cu un burete. Mă mint. Nu e posibil. Dar văd eu mâine ce va fi. Iartă-mă, mă rog, că sunt atâtea emoţii.

Te caut acum în apusuri de soare.