miercuri, 17 iunie 2015

Un vis despre timpuri ce-au trecut

Princess sta cuminte in carucior si eu trag bagajul dupa noi, intrand in aeroport. Bate un vant caldut, prevestitor de multe amintiri frumoase si de aventuri in tara pastelor, pizzelor, tiramisului si inghetatelor adevarate.Nu e asa de multa lume asa ca suntem amandoua mai linistite, ea nu e agitata de atata lume, eu nu sunt agitata de agitatia ei. Mergem la una din domnisoarele zambitoare sa ne ia in primire, ne verifica actele, ne ureaza drum bun si mergem mai departe la un domn in uniforma. Ne zambeste si el, princess deja se intoarce spre mine, semn ca nu mai are rabdare si ii spun ca nu mai dureaza mult si ne urcam in avion, o sa zburam deasupra norilor. Domnul in uniforma se uita si el pe acte si ma intreaba unde mergem, de parca nu ar fi clar. Ii spun la intamplare Roma desi eu stiu ca mergem la Milano dar de ce sa stie toata lumea unde merg, pot sa dau check in cum ca as fi in Napoli, de exemplu, si eu sa stau degeaba pe Facebook. Ma intreaba de cenepe-ul fetitei in caz de...in caz de ce?, intreb, in caz ca se prabuseste avionul? Daca se prabuseste, nu va mai conta cenepe-ul niciuneia dintre noi, ii dau replica cu un zambet amar. El imi spune, neintrebat, ca au nevoie de un translator, ca a venit un individ , a trecut toate probele dar n-a venit, dom'le, la lucru si nici nu mai raspunde la telefon! Cata neseriozitate! Ii spun ca asta e lumea, eu lucrez unde lucrez si mi-e asa de greu cateodata ca zilele-mi par chin dar nu pot sa fac nimic acum, am alte prioritati dar sper din suflet sa fie doar temporar. Urmeaza etapa cantaririi bagajelor si a controlului cu infrarosu, dupa care nu mai urmeaza decat sa urcam in avion si o doamna draguta ne pofteste pe amandoua sa trecem printr-o usa dar cand imi strica numele cu voce tare, fara sa-l poceasca in vreun fel, princess tresare in somn si ma trezeste si pe mine din visul in care mergeam in Italia. Asa e in viata, in prezent, de multe ori, tindem sa nu apreciem ceea ce avem, suntem nemultumiti ba de aspectul fizic, ba de serviciu, ba de lipsa amicilor adevarati pentru ca peste 10 ani cand ne uitam in urma, cu nostalgie, la fotografii, sa ne spunem: "Ce bine era atunci! N-aveam nicio grija, imi ajungeau banii, n-aveam atatea kilograme in plus, atatea semne, atatea riduri!" Fiindca din momentul nasterii, ne indreptam cu totii spre ceea ce este absolut sigur ca se va intampla, tot ceea ce avem de fapt, tot ceea ce ne apartine cumva, este momentul prezent . Atat si nimic mai mult. Fie ca ne facem selfie-uri pe diverse plaje din lume, pe diverse varfuri de lume, in parcuri, in cluburi, cu funda pe cap, in pielea goala, in rochii de gala, la tara, la parinti acasa, cu sanii pe afara si asteptam sa fim catalogate drept doamne(desi nu stiu ca printesa Kate sa fi facut asta vreodata) cu buzele tuguiate sau nu, la birou, in bai, cu un banal fundal o gresie verde, fie ca suntem mamici obsedate de control, obsedate de a fi lingusite si apreciate pentru cat de super eroine suntem si pentru cat muncim, fie ca facem poze lascive in oglinda asteptand sa fie vazute de cel pe care-l iubim(si care nu ne vede), fie ca asteptam sa se implineasca un vis care nu se mai implineste, fie ca iubim fara speranta si ne inecam amarul in bautura, fie ca suntem un sef fara coloana, astazi bun si maine rau, fie ca ne certam din orgoliu si ca sa razbunam o greseala care nu ne priveste, fie facem rau zambind, convinsi/convinse ca am facut ceva bun sau amuzant, fie suntem cate un pic din toate acestea si citim acest text undeva pe un vas de toaleta in brate cu un smartphone sau o tableta, gadget-uri care au luat locul vietii sociale, toti/toate nu avem decat clipa de acum. Restul sunt pareri.

Un an

A trecut un an de când mamaia nu mai e. Un an cu de toate. De parcă n-ar fi fost, De parcă am rămas agățați de o clipă tot acolo,  în martie...