Dintele

Ana m-a privit știrb. Sau strâmb din cauză că îi lipsea un dinte și încerca să fie fermecătoare și în lipsa dintelui sau poate tocmai datorită acestei absențe. Așa, știrbă, îmi amintea de nașa mea, care, înainte să plece de tot dintre noi, nu mai avea toți dinții însă zâmbea și zâmbetul o făcea să pară mai mică iar mie îmi era atât de milă de ea că refuzam s-o privesc deși ea sporovăia veselă ca și cum era întreagă. Încercam s-o uit, să mi-o scot din minte, altfel iar m-aș fi gândit ore-n șir la ea dar cu fiecare zâmbet al Anei o revedeam. M-am uitat la Ana, hotărâtă să-mi blochez amintirile, privind-o prea mult, să nu se mai intercaleze imaginile. Nașa era nașa, Ana era Ana. 

-Și, zi, o întreb, cum ai pierdut minune de dinte? 

Nu-mi răspunde imediat. Cu gesturi mecanice, lăsând deoparte telefonul în care era adâncită, ia o portocală de pe masă, o privește lung și-mi spune: 

-O desfac așa, fără s-o mai spăl. Știu că te agiți dar lasă. 

-Lasă, zic. Spune-mi despre dinte. 

-Mă durea de multă vreme. Nu dintele. Ci în sus, pe lângă nas, spre ochi. O durere constantă, enervantă. O jenă continuă. Ignoram ca oamenii aflați în relații care nu li se potrivesc dar stau acolo pentru te miri ce, nu un copil, că asta-i serios, ci pentru chestii materiale sau din frică de singurătate. Am fost la un doctor și mi-a spus că nu am nimic, că nu se vede absolut nimic, nu înțelegea de unde durerea, jena, discomfortul, teama că ar fi ceva stricat și încă ceva de nespus, cu toate că doctorului ai putea să-i spui teoretic orice. Am mai trăit o vreme așa. Mănânci portocală? 

-Nu mănânc, spun. Îmi plac clementinele. 

-Să-ți desfaci. Îți mai povestesc?

-Povestește-mi. Clementine ai? 

-Nu am decât portocale. Îți desfac eu una, după ce-o spăl. Se ridică lent și ia două portocale, le spală pe amândouă și le desface cu încetinitorul. 

-Se coc cireșele până le desfaci, o atac și eu. 

-Răbdare, madam, răbdare n-ai, așa-i? 

 Așa e, n-am răbdare. Nașa mea avea răbdare mereu, nu știu cum altfel a rezistat necazurilor care au încercat-o în viață, mă și mir că la 50 de ani mai avea totuși câțiva dinți. 

-M-am dus la alt dentist. Ăstuia i-am spus ce nu i-am spus celuilalt, că aveam impresia că din dintele în aparență alb imaculat iese un miros care mă înfiora ca și cum ar fi fost stricat. Fără multe vorbe, m-a trimis la o radiografie. Dintele era tot stricat pe dinăuntru. Putred, înțelegi? De la o mică găurică ce abia se vedea. Mi l-a reparat în viteză, cimentat, plombat. A doua zi l-am băgat într-o alună. Praf s-a făcut. Mi-a spus că-mi pune unul de plastic până îmi face unul scump dar rezistent, apropiat de realitate. Cât de real poate fi ceva ce nu-i al tău. Durează o săptămână. 

-Ce-ai făcut cu dintele fals?

-Nu l-am vrut. Am curaj să ies așa în lume. Să mă vadă așa cum sunt. Știrbă, la un moment dat. Știi că oamenii nu-și mai schimbă decât rar părerea despre tine o dată ce și-au făcut o impresie? Oricât ai încerca tu să le-o schimbi? Cât aveam putredul ăla de dinte aparent frumos, mă strangula teama că dacă stau prea aproape de cineva ar simți mirosul pe care-l simțeam și eu. Nu știu de ce unele lucruri le facem când e prea târziu. Poate nimeni nu simțea ce simțeam și eu dar teama schimba tot. Nu iubirea. Zâmbesc mai rar acum. Mai subțire. La ce te gândești? 

-La nașa mea. Nu mai avea toți dinții dar altă posibilitate n-avea. Nu-și permitea serviciul ăsta.

-Zâmbea? 

-Zâmbea. 

-Hai să zâmbim și noi. Cât mai avem dinți. 

                                                         

Foto: Lucian P.  Marea Neagră în ianuarie. Păsările au aripi, oamenii au cărți.

Stejar

Inima-mi, draga, nu mai era biata de ea, s-a relaxat, vezi bine, mai sunt și alții cărora le cresc copaci și nu le trece, e cumsecade când nu ești singur. S-a liniștit pentru prima dată de când aveam copac...Era voioasă, grozava. Ce s-o mai consolez, cum tot simțeam înainte nevoia, să n-o las să se zbată singură cu problema ei? Zeci de întrebări veneau tăvălug peste mine și-am vrut să-i spun ceva doctorului cu nucul(Alice)dar și el părea destul de împăcat de viața-i verde care creștea dimprejurul său așa că orice, orice-ar fi fost, părea de prisos, sunt momente în viață când doar un zâmbet mai înseamnă ceva, în rest, toate-s în van. I-am spus la revedere și-am plecat să iau fișa cu rezultatele iar când am închis ușa am simțit foșnetul puternic al frunzelor de nuc și incofundabila lor aromă căci din ele îmi făceam ceai când eram mică pentru a da te miri ce nuanță părului meu, așa e când ești adolescent, le încerci pe toate și când ajungi la 40 de ani sau mai încolo te miri de tine și te surprinzi că n-ai terminat cu încercările, tot mai faci câte una dar ești și bucuros că ai scăpat întreg până acum. 

Venise timpul să mă bucur de stejarul meu, prea am fost încordată până acum și mâine-poimâine crește, se veștejește ca florile neudate și neiubite în ghiveci și dus o fi! Cred că și stejarul mi-a simțit relaxarea că de unde până acum mă tot sâcâia și înghiontea, foșnea fericit, ca într-o zi caldă de vară, delicat pe pielea mea, ca atingerea petalelor de flori de măr, e suficient câteodată doar să-ți întorci capul în mai multe direcții și să ai alte perspective pentru ca totul să se schimbe în bine, prea a fost rău, să fie și magie.

Era tot o zi de ianuarie 2019, cum a mai fost o dată și nu pot spune dacă era mai bine sau altcumva, era ziua tuturor ionilor, fie pozitivi sau negativi, a tuturor atomilor  care s-au întâlnit vreodată fără să știe ei ceva de fizica cuantică sau de teoria relativității, știau doar că de iubire nu se moare dar de neiubire se moare încet pe dinăuntru. Stejarul își întinsese o crenguță undeva sub firele de par, fix sub alea albe care mereu mă dau de gol că. Că atât. Las'așa, că și o tăcere prea lungă spune mai mult și doare mai tare decât o convorbire inutilă în care un interlocutor vrea doar să fie mai sus, că jos a fost și nu i-a plăcut. Mi-am aprins cu mișcări lente Glamour-ul și stejarul a părut descumpănit, afară era frig tare dar chiar așa, nu se încălzea el c-un fum și indianul Indivar căruia i-am spus la mulți ani de Sfântul Ion a fost și mai descumpănit, chiar s-a dezechilibrat și i-a mulțumit și el Elenei din mine cu toate că n-am fost niciodată, sunt doar Maria din când în când.

                                            

                                                         

Va urma.