Tu ce joci de 1 decembrie?

Cum angajatorul de acum e cu adevărat a family company, astăzi stau acasă. În casă miroase a măr și-a scorțișoară, citesc când pot "Dincolo de iarnă", încerc puterea lui Mr Muscle și joc Păcălici cu princess. Deja au trecut trei ore de când tot jucăm, eu,  nostalgică, îmi prepar paste cu brânză și un strop de vanilie și leșin puțin când Ana Barton îmi scrie un mesaj de la mulți ani. Aș putea să ador săptămâna de lucru de 4 zile. E ger, mâine e 1 decembrie, ne prefacem că suntem patrioți și că iubim țara asta mare, mare de 100 de ani. Și tot mare e ura românilor pentru alți români, din depărtare sau din apropiere. Un exemplu recent e de la un magazin din Sibiu unde un om și-a dorit din nou și din nou ca pe noi, oltenii, să ne ardă focul. Nu știu care, focul ăla pe care-l tot pomenea bunică-mea de la Argeș când spunea: Arză-v-ar focul! Pe noi, pe animalele din curte, pe Dumnezeu, pe furtunile de vară venite pe neașteptate, pe dracul însuși! Aici chiar nu știu dacă pe drac îl arde ceva. Dar din experiența ultimelor luni de lucru, cred că-l arde la fețe, fie că are dreptate, fie că nu. Mai ales dacă nu are. Găsește el motiv să-și bage coarnele, coada sau mâinile. Câteodată(mă) întreb de ce și câte un șef de raion cu experiență îmi spune de ce fac unele asta: Din răutate...Așadar nu e dracul să-și bage coada, e doar răutatea umană. Oricum, neexcluzând existența ipochimenului menționat anterior, e mai corect să ne asumăm toate faptele și pe noi înșine, cu toată ființa. Cu rele, cu bune. De-aia căsnicia e piatră de încercare. Acolo pui pe tapet tot. Apoi fiecare rămâne cu ce-a făcut, cu ce-a iubit. Zicea Paler. Octavian, să ne înțelegem.

Foto: Apus din Oltenia, diferit, foarte diferit de unul din Transilvania. 💥

Mă duc în altă cameră și întrebările lui Andre mă urmăresc peste tot:
-Mama, ce faci?
-Bine!
-Bine, ce???

Chiar. Ce bine fac? 

Apoi încep întrebările Lego. Vrea Lego de ziua ei de naștere, nu contează că a trecut, o putem sărbători lunar, de ziua ei de nume, de Sf. Nicolae, de Moș Crăciun, că e ziua mamei mele și ce ocazie grozavă asta!
-Mama, o să iau  o foaie goală să-i scriu lui Moș Crăciun, nu știu ce să-i cer dar să fie multe! Îi scriu numărul de la Lego friends!
-Scrie-l, da, dar cu siguranță nu ți le aduce pe toate!
-Acum chiar că mă enervezi, mama!
Mă uit uimită la ea.
-Hai că am glumit, nu mă enervezi! Dar vreau toate lego-urile din lume!
-Nu ți le putem lua pe toate!
-Partea bună e că nu le luați voi, mi le aduce Moș Crăciun!
-Moș Crăciun asta n-are atâtea resurse, trebuie să meargă și la copiii care nu primesc nici măcar o portocală!

Scrie. Apoi scrie alte coduri, vrea Lego Disney, Lego friends. Pierde scrisoarea. O caută cu înfrigurare.
-E de rău, nu găsesc scrisoarea pentru moș!
-Și de ce e de rău?
-Nu știu ce i-am cerut prima dată! M-am hotărât! Mâine facem bradul!
-Dar de ce așa devreme?
-Să vină mai repede Moș Crăciun! Cu Lego!
-Dar nu vrei și tu o păpușă cu diverse funcții?
-Un Lego friends!
-O trusa medicală, ceva???
-Sau un Lego Disney, mama???

Uită de Lego, îi e foame brusc.
-Vreau supă, supă, supă, supăăăăă!
-Stai că-ți dau imediat! Ești cea mai dulce fetiță!
-Tu glumești?
-De ce să glumesc?
-Eu nu te ascultam, făceam gălăgie că vreau supă, supă, de zece ori supă și totuși tu mi-ai zis că sunt cea mai dulce fetiță!
-Și nu ești?
-Sunt! Îmi dai supa aia?

Termină supa. Se uită cu ochii mari la mine.
-Mama, ce mi-ai făcut la Google? Serios de data asta! Ai umblat la el? Nu mai știu codurile de Lego!

Știu ce-o să visez la noapte.

La mulți ani cu minte, Românie cuminte!   

                                                         

La drum cu Ana

Pe 27 septembrie 2020, Ana s-a urcat în tren și-a plecat să-și întâlnească iubitul. Mai degrabă, a plecat să rupă scenariul. Scenariul conform căreia urma să se căsătorească că așa voiau rudele, că spera să-l salveze pe iubitul său de homosexualitatea latentă și să aibă, ca prin minune, altă perspectivă asupra vieții, din cea de nevastă salvatoare. Salvatoarea serviciului presupusului soț și, de asemenea, a fundului lui. Dar lucrul cel mai important este că trebuia să-și șteargă din minte toate aceste inepții și bălării cum că am fi salvatorii cuiva și prin aceste salvări, am deveni mai buni. Divaghez. 

Nu s-a urcat bine în tren când s-a împiedicat și, în cădere, a simțit mirosul pătrunzător de rahat ce venea dinspre toaletă.

 -Căcat, își spuse, liniile ferate astea sunt împuțite. Sper numai că n-am loc chiar lângă  wc. 

Dar spera degeaba, căci dintre toate relele ieșite din cutia Pandorei, speranța era cel mai mare rău.

Din toaletă ieși agale un bărbat nu tocmai tânăr, ștergându-și mâinile de șoldurile înguste pe care atârnau niște blugi Lee Cooper dintr-o colecție foarte veche. Îi făcu fără rușine cu ochiul iar Ana se făcu și ea că nu-l vede. În gând îl trimise pe unde a ieșit de bou libidinos. 

Ipochimenul își făcu loc lângă ea, scoțând ostentativ biletul. Avea rezervare lângă ea. Dând ochii peste cap, s-o vadă, Ana oftă adânc.

-Nu te supăra că te întreb, mergi spre Brașov? Glasul individului care făcu brusc o față posomorât-vicleană, era hârâit și enervant.

-Ba mă supăr. 

-Sunt Mihail Bendeag, spuse individul, fără nici o urmă de ezitare cauzată de răspunsul ei. 

-Ca și cum m-ar interesa. Miroase rău a rahat și n-am chef de conversații. 

-Dar la ce miros te așteptai în wc de CFR? De cât timp n-ai mai mers cu trenul?

O tăcere grea se lasă peste ei. Ana se hotarî  să-l ignore tot restul drumului. Verificându-și numerele de pe bilete, lângă ei s-au așezat o femeie bătrână care mirosea pregnant a lavandă și un tânăr în trening, cu ditamai burta, rău mascată de tricoul strâmt și negru. 

-Acum plec, se răsti  tânărul în telefon. Da, bă, da, în 5 ore  cred că ajung. Nu mă mai întrebați, bă, pe mine, de toate căcaturile! Da, da, eu sunt șeful dar nu vreau să vă răspund, să vă răspundă ăilalți, eu n-am timp! 

-Tineretul ăsta, șopti femeia în vârstă mai mult pentru ea, zâmbindu-i amar Anei. 

-Și, ia zi, vorbi iar Bendeag cu Ana, ești moldoveancă? Ești, își zise el, fără să-i aștepte răspunsul. De ce n-ați rămas la voi, mă? 

-Ca să te mieri tu, Zaharie, ieșiră cuvintele Anei, amintindu-și de bunicii lui Nică și încălcându-și decizia de-a nu-i vorbi.

-Creangă, nu? O moldoveancă educată circulă cu trenul. Ca să vezi! Credeam că astea, ca tine, circulă cu avionul și își umplu buzele cu botox. 

-Iar eu credeam că ăștia că tine umblă cu dricul. 

-Ce dracului e ăla dric? Și cine e Creangă asta? Tânărul recalcitrant se uită întrebător la ei iar bătrâna se uită cu stupoare la el.

-De ce nu cauți mata pe telefon? Au ăia toate răspunsurile!

-Păi nu vreau! Mă enervez să caut! Vreau să-mi spună ei! Și n-am nici timp! 

-La anii tăi, trebuia să știi deja de Creangă, murmură bătrâna. 

-Îmi aduci aminte de bancul ăla: Ai auzit c-a picat Eminescu la bac? N-are nimic, îl dă și la toamnă, spune Bendeag. 

Izbucnesc toți în râs, cu excepția tânărului, care-și scoate sictirit telefonul, butonând cu grijă: Creangă și Eminescu.