La drum cu Ana

Pe 27 septembrie 2020, Ana s-a urcat în tren și-a plecat să-și întâlnească iubitul. Mai degrabă, a plecat să rupă scenariul. Scenariul conform căreia urma să se căsătorească că așa voiau rudele, că spera să-l salveze pe iubitul său de homosexualitatea latentă și să aibă, ca prin minune, altă perspectivă asupra vieții, din cea de nevastă salvatoare. Salvatoarea serviciului presupusului soț și, de asemenea, a fundului lui. Dar lucrul cel mai important este că trebuia să-și șteargă din minte toate aceste inepții și bălării cum că am fi salvatorii cuiva și prin aceste salvări, am deveni mai buni. Divaghez. 

Nu s-a urcat bine în tren când s-a împiedicat și, în cădere, a simțit mirosul pătrunzător de rahat ce venea dinspre toaletă.

 -Căcat, își spuse, liniile ferate astea sunt împuțite. Sper numai că n-am loc chiar lângă  wc. 

Dar spera degeaba, căci dintre toate relele ieșite din cutia Pandorei, speranța era cel mai mare rău.

Din toaletă ieși agale un bărbat nu tocmai tânăr, ștergându-și mâinile de șoldurile înguste pe care atârnau niște blugi Lee Cooper dintr-o colecție foarte veche. Îi făcu fără rușine cu ochiul iar Ana se făcu și ea că nu-l vede. În gând îl trimise pe unde a ieșit de bou libidinos. 

Ipochimenul își făcu loc lângă ea, scoțând ostentativ biletul. Avea rezervare lângă ea. Dând ochii peste cap, s-o vadă, Ana oftă adânc.

-Nu te supăra că te întreb, mergi spre Brașov? Glasul individului care făcu brusc o față posomorât-vicleană, era hârâit și enervant.

-Ba mă supăr. 

-Sunt Mihail Bendeag, spuse individul, fără nici o urmă de ezitare cauzată de răspunsul ei. 

-Ca și cum m-ar interesa. Miroase rău a rahat și n-am chef de conversații. 

-Dar la ce miros te așteptai în wc de CFR? De cât timp n-ai mai mers cu trenul?

O tăcere grea se lasă peste ei. Ana se hotarî  să-l ignore tot restul drumului. Verificându-și numerele de pe bilete, lângă ei s-au așezat o femeie bătrână care mirosea pregnant a lavandă și un tânăr în trening, cu ditamai burta, rău mascată de tricoul strâmt și negru. 

-Acum plec, se răsti  tânărul în telefon. Da, bă, da, în 5 ore  cred că ajung. Nu mă mai întrebați, bă, pe mine, de toate căcaturile! Da, da, eu sunt șeful dar nu vreau să vă răspund, să vă răspundă ăilalți, eu n-am timp! 

-Tineretul ăsta, șopti femeia în vârstă mai mult pentru ea, zâmbindu-i amar Anei. 

-Și, ia zi, vorbi iar Bendeag cu Ana, ești moldoveancă? Ești, își zise el, fără să-i aștepte răspunsul. De ce n-ați rămas la voi, mă? 

-Ca să te mieri tu, Zaharie, ieșiră cuvintele Anei, amintindu-și de bunicii lui Nică și încălcându-și decizia de-a nu-i vorbi.

-Creangă, nu? O moldoveancă educată circulă cu trenul. Ca să vezi! Credeam că astea, ca tine, circulă cu avionul și își umplu buzele cu botox. 

-Iar eu credeam că ăștia că tine umblă cu dricul. 

-Ce dracului e ăla dric? Și cine e Creangă asta? Tânărul recalcitrant se uită întrebător la ei iar bătrâna se uită cu stupoare la el.

-De ce nu cauți mata pe telefon? Au ăia toate răspunsurile!

-Păi nu vreau! Mă enervez să caut! Vreau să-mi spună ei! Și n-am nici timp! 

-La anii tăi, trebuia să știi deja de Creangă, murmură bătrâna. 

-Îmi aduci aminte de bancul ăla: Ai auzit c-a picat Eminescu la bac? N-are nimic, îl dă și la toamnă, spune Bendeag. 

Izbucnesc toți în râs, cu excepția tânărului, care-și scoate sictirit telefonul, butonând cu grijă: Creangă și Eminescu.