Andreisme și Alice

Nu doar de mai, ci mai de mult. Princess insistă cu vorba asta:
  

-Mamă, ia-mamă în brațe! Nu doar ia-mă căci ar fi prea puțin și atunci ia-mă devine în fiecare dimineață ia-mamă! Tare bine mai e...  Și tot ea îmi spune dimineața:   

-Dacă e dimineață, zâmbești! 

 

Mă conformez fiindcă zâmbetele, îmbrățișările și alintările ei sunt tot ce e mai bun pe lume. 
 
 

Au fost momente în care am crezut că n-are rost să mai scriu pe Alice. Cine e Alice? Alice c'est moi. Cu alte cuvinte. Alice e fetița lui V. Și atât. M-a întrebat cineva: Dumneavoastră sunteți Alice? Din oglindă? Eu sunt, stai că imediat mă și înroșesc pentru că așa sunt eu, nu doar ciudată, ci și foarte emotivă. Eu sunt, da, îi confirm domnului pe care nu știu cum îl cheamă. Tare frumos mai scrieți! Mă mai înroșesc o dată și îi mulțumesc. 
 
 

-Scoate degetele din gură, Andreea!  

-Doamne ferește, ce m-ai speriat! Ai zis așa, țipat!

-Păi dacă erai cu degetele în gură la vârsta ta?!? Nici când erai bebeluș n-ai băgat degetele în gură!  

-Să te mai prind eu, mamă, că mai zici așa țipat! Și să știi că nu e greu deloc să fii părinte! Ce faci de mâncare?   

-Varză, princess! 

-Miroase atât de bine! Dar să știi că nu-mi place varza!

-Ai mâncat, Andreea? Ca să știi?!?

-Eu nu mănânc varză că e bleah!
  

După trei minute:

 

-Mamă, s-a făcut varza? Că mi-e foame tare!  

-Nu s-a făcut, princess! Cum se face, cum îți dau! Nu mai durează mult!   

-Dar nu vreau varză că nu-mi place! 
 
  

După alte trei minute: 

 

-Mamă, ce bine miroase! Îmi faci atât de poftă! Îmi dai varză?   

-Desigur că-ți dau!  

-Nu, mai bine nu! Știi doar că nu-mi place! 

 

 Nu, nu e greu deloc să fii părinte.
  

Ciprian, colegul meu de suferință, m-a întrebat dacă eu sunt Alice și mi-a spus că-i place ce scriu. Mulțumesc din nou, Ciprian! Și tuturor celor care își fac timp să le spună că le place ce scriu și distribuie ceea ce scriu.  Doar fiindcă le place sau se regăsesc aici. Le mulțumesc și celor care spun că nu înțeleg ce scriu fiindcă sunt prea evazivă.  Doar n-o să scriu tot. Așa cum nimeni nu se arată tuturor așa cum este, în întregime și cunoaștem numai părți din fiecare, doar ceea ce vrem să vedem, să înțelegem. Și desigur că sunt momente în care de cei de langă noi ne desparte o distanță de nestrăbătut, vinovate fiind aceleasi cuvinte. Și momente in care aproape ne sunt cei care sunt departe. Temporal, geografic, contra eticii. Dar responsabil pentru propria fericire este fiecare. Iar răspunsurile nu sunt la alții, sunt în noi. 

                     

Foto: Pur și simplu. Fericire

Pierderi

Furtuna care a izbucnit din senin sau poate nu fiindcă prea eram îngândurată ca să observ norii negri, m-a obligat să mă retrag într-un magazin. Spun bună ziua şi întreb dacă mi se permite să stau ceva timp acolo. Să se potolească puţin ploaia. Mi se permite, e o doamnă între două vârste care pare bucuroasă că mai e cineva în magazin la ora aceea. Antonela P. scrie pe ecuson. Mai intră o doamnă în etate, aducând cu ea miros de nisip ud şi cumva de scoici. E îmbrăcată în albastru şi la urechi are cercei mari, din argint, cu piatră de onix. Caută sandale albastre. După ton, pare o cunoscută a magazinului. Se aşază lejer pe un fotoliu rotund, fără spătar, să probeze. 
  

-Ştii că umblu pe jos, vreau ceva comod, să nu mi se vadă degetele cu totul, spune.    

-Da, doamnă Dana, vă aduc acum.

  

Doamna Dana se uită scrutător la mine, apoi la trotinetă. Tineretul ăsta, o simt că-şi spune în gând. Îi susţin privirea.    

-Te-ai adăpostit de ploaie?   

-Da, nu mă aşteptam să plouă. 

-Uneori nu vedem lucrurile evidente nici dacă ni le bagă cineva sub ochi. Trebuie să ne izbească evidenţa ca un ciocan. Iar atunci e prea târziu şi doare. Ne refugiem fiecare în ceva când sângerăm pe dinăuntru. Eu îmi iau pantofi. Îmi dau senzaţia de control. Tu ce-ţi iei?   

-Cărţi. Nu mereu. Dacă nu le citesc, am impresia că mă controlează ele pe mine. Aştept să treacă un timp. Să mai uit.
  

Între timp, probează nişte sandale albastre, cu un strop de corai pe ele, un fluture din piele.    

-Nu-mi place fluturele asta. Îmi aduci altele? Acelea simple de jos de tot?

  

Probează altele şi se ridică să vadă cum merge cu ele.    

-Mama avea unele din astea. Ciudat cum moda tot revine. Sau poate nu, nu? 
  

Ultima întrebare era pentru mine. Dau din umeri.    

-Mama mea era de la ţară. Femeie simplă. A făcut tot posibilul să ajung eu mai bine. Se îmbrăca mereu în negru fiindcă întâi a  murit bunicul, apoi repede după el tatăl meu. Apoi un frate de-al ei. Spunea doar atât: Dumnezeu să-i odihnească! Dar eu nu cred în Dumnezeu, ce treabă avea el cu odihna lor? Au murit de bolnavi, ca oamenii care îşi fac prea mult rău, beau şi fumează în exces şi apoi nu se mai poate face nimic. Au murit de tineri, e drept, dar de bolnavi. Cine i-a pus? Dar mama...am luat-o la oraş când n-a mai putut să se mişte. I-am făcut sandale pe comandă, albastre, ca cerul. Aşa a cerut. Mi-e dor de ea acum, cu ploaia asta. Că ieşisem la plimbare, să iau puţin aer şi culoarea cerului mi-a adus aminte de ea. Iar momentan sandalele astea...Ce citeşti pe telefon? 

-O mie nouăsute optzeci şi patru.  

-Te va debusola. E un fragment acolo, pe la începutul cărţii, când privirea lui Winston se întâlneşte cu a altui personaj, nu mai ţin minte exact cum îl chema, şi are impresia că şi el simte ca el, că privirile lor spun acelaşi adevăr dar că acest adevăr trebuie ţinut înăuntru, nedezvăluit. Ai găsit?   

-Am găsit.   

-Pe mine m-a durut partea asta. Când ai impresia că cineva este acolo, cu tine, pentru tine. Şi nu e. Pe mama o durea rău spatele. Nu mai putea umbla, ştii, doamnă Antonela?   

-Ştiu, mi-aţi spus, doamnă Dana.   

-I-am luat scaun cu rotile, pe comandă. A vrut înapoi, la casa ei, zicea că se descurcă ea cumva. S-a descurcat doar câteva luni. O femeie din sat se mai ducea din când în când la ea şi apoi îmi dădea beep s-o sun, să mă ţină la curent. Duminica mă duceam eu mereu la ea. Primăvara...acum 7 ani, a plecat de tot. A ieşit până în grădină şi n-a mai ajuns în casă. Lângă narcise, florile ei preferate.În fiecare duminică, când mă duc acolo, mă duc în casă şi tot o mai simt. Mi se pare că e în grădină şi mă duc s-o caut. O caut peste tot. Durerea vine în valuri, valuri când îmi dau seama că nu mai e. Nu-mi trece. Ştii cum e?    

Mă întreabă pe mine sau pe doamna Antonela?

-Ştiu. Mama trăieşte, am alte pierderi. Pierderi de tot felul. Ştiu cum e când tot cauţi, te uiţi lung după cineva care seamănă cu cel pe care l-ai pierdut şi nu e. Cât aştepţi şi aştepţi în van. Cât speri şi apoi te dor speranţele, aşteptările, cuvintele. Dacă asta voiaţi să spuneţi. Rămâne o ditamai gaura în piept şi ştii că n-o mai acoperi cu nimic niciodată, indiferent ce doctor bun ai întâlnit. Între timp. Cauţi pansament să pui peste inimă dar nu găseşti. Aşa e fiecare pierdere. Plus că fiecare lipsă ne aduce si mai mult aminte că şi noi vom muri. Că le vom muri altora. Dar sunt lucruri despre care nu discutăm, nu? Ca şi cum ele n-ar exista.

-Vă plac sandalele? Vă vin bine. 

-Îmi plac.

                                                 

Foto : Lumea Poeziilor

Nimic nu e sigur pe lumea asta

Aş vrea să vă pot spune că dimineaţa era rece şi bătea un vânt furios şi că nici vântul nu reuşise să alunge norii negri care s-ar fi îmbulzit grămadă asupra micului oraş de munte. Dar nu pot să vă spun aşa ceva,  aş minţi. Era cald, cum sunt doar dimineţile de iunie, când florile de salcâm s-au uscat de mult şi florile de sunătoare aşteaptă să fie culese. Poate era iulie, n-o s-o ştiu sigur niciodată. Aş fi dormit mult dimineaţa, chiar dacă asta nu însemna mai mult de ora 8 dar bunică-mea nu mă lăsa niciodată şi căutându-mi încă o sanda, într-un picior, m-am dus la bucătărie, unde Silvia, mama mamei mele, îmi pregătise deja o omletă şi un ceai de muşeţel, pentru toate bolile, zicea ea. Dar eu nu eram sigură, citisem pe undeva că pediatrii nu-l mai recomandă după ani de zile în care a fost proslăvit. Bunica mea era cu trei prietene, sporovăiau. Eu mâncam şi mă uitam în gura lor. Ele beau cafea şi din când în când se mai uitau la mine, mă întrebau cum e la şcoală şi dacă-mi place. Hmmm, mă întrebam eu în minte, oare şcoala sau omleta? Doar mormăiam câte ceva monosilabic, nu-mi aşteptau oricum răspunsul. Erau ocupate să facă disecţia celei mai noi vecine de pe stradă, care de ceva timp venea duminica la biserică dar nu se împărtăşea niciodată. 

-Păi dacă nu se spovedeşte?  

-Dar nici anafură nu ia, n-aţi văzut?  

-Are păcate, ce crezi?  

-Să vă spun eu, e de la zodie, vă spun sigur, sută-n mie.

-Da'de unde ştii tu ce zodie e?  

-Am întrebat-o eu, i-am spus că eu sunt Fecioară şi ea a râs. A zis că ea e Capricorn.    

-Aşa se explică că n-are nicio găină în curte?

-Dar de unde ştii tu sigur, Mărie, că n-are găini? Ce te interesează pe tine?  

-A cumpărat ouă de Paşti! Nu mă interesează dar...   

-Şi eu am cumpărat creier să fac creier pane! Înseamnă că n-am creier? Îţi place, mamă, omleta? Mai vrei pâine?    

Dau să răspund dar prietena cu zodiacul continuă, mestecând energic în cafea.

   

-Dacă vă spun că aşa sunt Capricornii...sunt duali!    

-Ce duali??? Cum adică, se agită toate deodată.    

-Nici ţâţele nu sunt ale ei! Şi ăsta e bărbatul ei al doilea, că primul cu care a stat, a fugit! Nu erau căsătoriţi! Şi l-a găsit pe prostul ăsta! Apoi şi-a pus silicoane!   

 -Ştii tu sigur?

 -Păi n-ai văzut ce tari sunt? Are vreo 50 de ani! Ar fi trebuit să fie pe undeva pe la buric! 
  

Aproape că mă înec cu mâncarea. Fiindcă eu eram prietenă pe furiş cu vecina aceea şi ştiam de la ea că suferise o operaţie dureroasă dar nu spusesem nimănui. Mama îmi spunea întotdeauna să nu repet nimănui ce aud de la oameni şi să nu fiu invidioasă fiindcă nu ştiu ce cruce duce fiecare. Dar bunică-mea mă ruga mereu să-i spun ce aud de la alţi oameni. Şi câteodată mă răzbunam pe acest obicei al ei şi-i spuneam de toate, chiar şi minciuni. Mai ales minciuni. 

    

-Dar ce, drob a gătit de Paşti?  Un cozonac, acolo?! Că am văzut că a adus la biserică un singur dulce, panetone din ăla, cum îi zice! 

-Capricornii nu gătesc, dragă! Că sunt foarte comozi!

-M-ai înnebunit cu Capricornii tăi! Ai băut ceaiul, puişor?   

-Voi m-aţi întrebat! Pe mine nu mă interesează! Dar dacă aşa spun stelele, eu asta vă spun!   

-E sigur? Că se uită copila asta la noi ca la nebune!   

-Păi tu chiar eşti nebună, Silvie! Nu e nimic sigur pe lumea asta! Vezi că fata e într-o sanda!    

-Mai bine ca tine, care eşti într-o ureche şi auzi numai ce vrei! 
  

Aş vrea să vă spun şi restul discuţiei dar babele, cum le spuneam eu în gând, s-au luat la harţă şi au plecat acasă după ce s-au hotărât că nu le interesează soarta vecinei. 

PS: dar le interesa.

A fost ultima dată cand am văzut-o pe vecina bunicii. De Crăciun, în acel an, a început o noua viaţă alături de o femeie, în altă ţară.

-Dacă v-am spus eu că aşa sunt Capricornii? Duali!

Foto : Dualitate

Dragă inimă,

Dragă inimă, ţi-am spus eu(Inima):o să te doară mai tare dar mai puţin. În timp. 
  

Uite că a trecut şi uneori te miri şi tu ce te mai strânge aşa, ce veşmânt, ce dor, ce aromă, să fie de salcâmi în floare, de teiul lui Eminescu, de nuci misterioşi, de păduri? Un dor? De dor? Şi-ţi faci liste după liste, cu ce-ai voie, cu ce n-ai voie. Aşa, ca să te doară tot mai rar. Iar când te apucă iar durerea, cu crengile sale lungi şi subţiri, ca firele de păianjen, tu numai stai nemişcată, inimă. Ai voie să te mai doară. Dar nu lăsa durerea acolo, deviază-i sensul, fă durerea lecţie. Căci timpul n-aşteaptă pe nimeni, n-are răbdare cu nimeni,  nu ştiu de unde a mai scos-o Marin Preda şi pe asta. Era înainte de războaiele iubirii.
 
  
  

Dragă inimă, ai voie să iubeşti. Pe cine vrei tu. Dar cel mai mult pe tine. Căci şi inimile celorlalţi bat,  bat, bat...Fiecare pentru el. Iar dacă nu te îmbrăţişează nimeni când ai mai mare nevoie, dragă inimă, îmbrăţişează-te singură. Tu eşti iubire, inimă. Dragă inimă, şopteşte-ţi aşa, cu iubire: draga mea dragă. Fii tu bună. Nu te da pe inimi toxice, din alea la mâna a doua. Că de inimă rea poate să moară oricine. De inimă bună, nimeni. Rămâi aşa, în inima oamenilor. Bună. Aşadar, dragă inimă, iubeşte pe cine vrei tu. 
 
  

Dragă inimă, ai voie să te joci, să te miri, să te cânţi. Cu dragoste şi uimire că eşti, că poţi să fii, că ai acces la toate, că toate sunt la un pas distanţă. La un gând distanţă. La mii de gânduri negre, eşecuri şi întrebări fără răspuns, e şi unul singur, unul bun, care luminează o viaţă, un destin. Sau poate numai un om, o zi. Dar e suficient, dragă inimă. Gândul cel bun. Lasă laşii să aştepte să trăiască altă viaţă, tu trăieşte acum, joacă-te acum. Fii bucurie acum. 
 
  

Dragă inimă, nu trăi cu niciun chip războiul altora. Fă tu pace cu tine însăţi şi războaiele altora pentru a(se) decima, ţi se vor părea doar zădărnicii. Orori ale oamenilor care nu ştiu cum e iubirea. De iubire, din aia adevărată, cu respect, încredere şi simţul umorului, n-a murit nimeni. De iubire, din aia falsă, cu frici, dependenţe şi condiţionări, vai, câţi au mai suferit! Fără să ştie nici ei de ce. Au murit în ei, puţin câte puţin. Şi şi-au învăţat şi copiii să iubească la fel. Iubeşte-mă, că de nu...Iubeşte-mă căci altfel...Iubeşte-mă că avem...Iubeşte-mă căci nu poţi pleca. Asta nu e iubire, dragă inimă. E război. Nu trăi niciodată războiul/iubirea altora. Inima fiecăruia bate, bate, bate...cum a învăţat. 
 
  

I-am citit textul şi celui mai sincer critic al meu(şi singurul declarat). Lui princess. M-a întrebat zâmbind:   

-Ai spus şi de durerea mea de măseluţă?    

Iar cele care nu se spun sunt mai puternice ca cele care se spun.