Furtuna care a izbucnit din senin sau poate nu fiindcă prea eram îngândurată ca să observ norii negri, m-a obligat să mă retrag într-un magazin. Spun bună ziua şi întreb dacă mi se permite să stau ceva timp acolo. Să se potolească puţin ploaia. Mi se permite, e o doamnă între două vârste care pare bucuroasă că mai e cineva în magazin la ora aceea. Antonela P. scrie pe ecuson. Mai intră o doamnă în etate, aducând cu ea miros de nisip ud şi cumva de scoici. E îmbrăcată în albastru şi la urechi are cercei mari, din argint, cu piatră de onix. Caută sandale albastre. După ton, pare o cunoscută a magazinului. Se aşază lejer pe un fotoliu rotund, fără spătar, să probeze.
-Ştii că umblu pe jos, vreau ceva comod, să nu mi se vadă degetele cu totul, spune.
-Da, doamnă Dana, vă aduc acum.
Doamna Dana se uită scrutător la mine, apoi la trotinetă. Tineretul ăsta, o simt că-şi spune în gând. Îi susţin privirea.
-Te-ai adăpostit de ploaie?
-Da, nu mă aşteptam să plouă.
-Uneori nu vedem lucrurile evidente nici dacă ni le bagă cineva sub ochi. Trebuie să ne izbească evidenţa ca un ciocan. Iar atunci e prea târziu şi doare. Ne refugiem fiecare în ceva când sângerăm pe dinăuntru. Eu îmi iau pantofi. Îmi dau senzaţia de control. Tu ce-ţi iei?
-Cărţi. Nu mereu. Dacă nu le citesc, am impresia că mă controlează ele pe mine. Aştept să treacă un timp. Să mai uit.
Între timp, probează nişte sandale albastre, cu un strop de corai pe ele, un fluture din piele.
-Nu-mi place fluturele asta. Îmi aduci altele? Acelea simple de jos de tot?
Probează altele şi se ridică să vadă cum merge cu ele.
-Mama avea unele din astea. Ciudat cum moda tot revine. Sau poate nu, nu?
Ultima întrebare era pentru mine. Dau din umeri.
-Mama mea era de la ţară. Femeie simplă. A făcut tot posibilul să ajung eu mai bine. Se îmbrăca mereu în negru fiindcă întâi a murit bunicul, apoi repede după el tatăl meu. Apoi un frate de-al ei. Spunea doar atât: Dumnezeu să-i odihnească! Dar eu nu cred în Dumnezeu, ce treabă avea el cu odihna lor? Au murit de bolnavi, ca oamenii care îşi fac prea mult rău, beau şi fumează în exces şi apoi nu se mai poate face nimic. Au murit de tineri, e drept, dar de bolnavi. Cine i-a pus? Dar mama...am luat-o la oraş când n-a mai putut să se mişte. I-am făcut sandale pe comandă, albastre, ca cerul. Aşa a cerut. Mi-e dor de ea acum, cu ploaia asta. Că ieşisem la plimbare, să iau puţin aer şi culoarea cerului mi-a adus aminte de ea. Iar momentan sandalele astea...Ce citeşti pe telefon?
-O mie nouăsute optzeci şi patru.
-Te va debusola. E un fragment acolo, pe la începutul cărţii, când privirea lui Winston se întâlneşte cu a altui personaj, nu mai ţin minte exact cum îl chema, şi are impresia că şi el simte ca el, că privirile lor spun acelaşi adevăr dar că acest adevăr trebuie ţinut înăuntru, nedezvăluit. Ai găsit?
-Am găsit.
-Pe mine m-a durut partea asta. Când ai impresia că cineva este acolo, cu tine, pentru tine. Şi nu e. Pe mama o durea rău spatele. Nu mai putea umbla, ştii, doamnă Antonela?
-Ştiu, mi-aţi spus, doamnă Dana.
-I-am luat scaun cu rotile, pe comandă. A vrut înapoi, la casa ei, zicea că se descurcă ea cumva. S-a descurcat doar câteva luni. O femeie din sat se mai ducea din când în când la ea şi apoi îmi dădea beep s-o sun, să mă ţină la curent. Duminica mă duceam eu mereu la ea. Primăvara...acum 7 ani, a plecat de tot. A ieşit până în grădină şi n-a mai ajuns în casă. Lângă narcise, florile ei preferate.În fiecare duminică, când mă duc acolo, mă duc în casă şi tot o mai simt. Mi se pare că e în grădină şi mă duc s-o caut. O caut peste tot. Durerea vine în valuri, valuri când îmi dau seama că nu mai e. Nu-mi trece. Ştii cum e?
Mă întreabă pe mine sau pe doamna Antonela?
-Ştiu. Mama trăieşte, am alte pierderi. Pierderi de tot felul. Ştiu cum e când tot cauţi, te uiţi lung după cineva care seamănă cu cel pe care l-ai pierdut şi nu e. Cât aştepţi şi aştepţi în van. Cât speri şi apoi te dor speranţele, aşteptările, cuvintele. Dacă asta voiaţi să spuneţi. Rămâne o ditamai gaura în piept şi ştii că n-o mai acoperi cu nimic niciodată, indiferent ce doctor bun ai întâlnit. Între timp. Cauţi pansament să pui peste inimă dar nu găseşti. Aşa e fiecare pierdere. Plus că fiecare lipsă ne aduce si mai mult aminte că şi noi vom muri. Că le vom muri altora. Dar sunt lucruri despre care nu discutăm, nu? Ca şi cum ele n-ar exista.
-Vă plac sandalele? Vă vin bine.
-Îmi plac.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu