Timpul nu vindecă nimic. Se depun straturi. Atât. Şi când nu reuşeşti să te fixezi în prezent, se ridică câte un strat de amintiri gata să te doboare, să te nimicească, să te ia la rost. Pe unii aceste straturi îi fac să urască cu putere, cu ardoare, tot ce nu înţeleg, ce nu pricep, ce mintea lor refuză să asimileze. Multă ură pe pământ zilele astea. A fost mereu multă ură, nu-i vorbă. În antichitate, omorau cu pietrele în numele acestei uri. În Evul Mediu, ardeau tot ce nu înţelegeau pe rug, îi înfierau. La propriu, nu doar la figurat. Noroc că n-aveau toţi acces la scriere, la hârtie, la corespondenţă. În timpurile noastre, Facebook-ul e unul din locurile unde-şi varsă toţi lăturile. Dejecţiile. Scuipatul minţii lor. Că e urât/ă, că postează prea mult, că are genunchii de capră, că are rochia nepotrivită, că are prea mult machiaj, că e necăsătorit/ă, că n-are copii, că mănâncă salam, că nu e vegetarian/ă, că nu zâmbeşte, că zâmbeşte, că e vânzătoare, că e homosexual, că e slab/ă, că are tatuaje. Că are mâinile egale. Că...există. Omoară cu vorbe. Ca şi cum asta i-ar vindeca de ură, de tot ceea ce nu înţeleg, de tot ce n-au trăit sau au trăit în van.
În 2008, la un curs organizat de Raiffeisen Bank, un psiholog, angajat al băncii, înainte de evaluarea finală, ne-a vorbit puţin despre trecerea timpului peste evenimente şi peste oameni. Despre final. Acela în care, tu cu tine, stai şi te întrebi, dacă ai timp şi ocazia, ce-ai făcut în viaţă, ce-ai făcut pentru oameni. Ce-ai făcut pentru tine sufleteşte. Ia o hârtie şi scrie, fă acest exerciţiu acum. Nu e vorba despre ce ai, despre case, maşini sau bijuterii. Nu e despre faptul că ai tăcut când puteai să vorbeşti sau să ajuţi, să nu fi indiferent. E vorba despre adevărurile pe care ţi le spui tu ţie. Sau despre minciunile pe care(ţi) le-ai spus. Ele spun tot atât de mult ca o tăcere îndelungată. Iar iertările spun şi mai mult despre tine. Inclusiv propria iertare. Dacă nu cumva ţi-ai lipit singur/ă vreo etichetă cum că ai fii, că n-ai fi.
Nu caut vorbe pe ales. Spun doar că ura şi timpul nu vindecă nimic.
În 2008, la un curs organizat de Raiffeisen Bank, un psiholog, angajat al băncii, înainte de evaluarea finală, ne-a vorbit puţin despre trecerea timpului peste evenimente şi peste oameni. Despre final. Acela în care, tu cu tine, stai şi te întrebi, dacă ai timp şi ocazia, ce-ai făcut în viaţă, ce-ai făcut pentru oameni. Ce-ai făcut pentru tine sufleteşte. Ia o hârtie şi scrie, fă acest exerciţiu acum. Nu e vorba despre ce ai, despre case, maşini sau bijuterii. Nu e despre faptul că ai tăcut când puteai să vorbeşti sau să ajuţi, să nu fi indiferent. E vorba despre adevărurile pe care ţi le spui tu ţie. Sau despre minciunile pe care(ţi) le-ai spus. Ele spun tot atât de mult ca o tăcere îndelungată. Iar iertările spun şi mai mult despre tine. Inclusiv propria iertare. Dacă nu cumva ţi-ai lipit singur/ă vreo etichetă cum că ai fii, că n-ai fi.
Nu caut vorbe pe ales. Spun doar că ura şi timpul nu vindecă nimic.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu