Andreisme de la mare şi altele

Am fost şi anul acesta tot la marea noastră şi n-am regretat deloc. Marea, deşi agitată în fiecare zi, cu valuri mari, de "oameni mari", cum le-a zis Andreea, a fost tot mirifică. Cred în puterea vindecătoare a mării şi sper ca până la sfârşitul anului să mai ajungem o dată acolo.

Andreea a fost cea mai nerăbdătoare, cu o săptămână înainte de-a pleca, întreba mereu dacă mergem a doua zi, în fiecare zi ne trezea cu întrebarea dacă atunci vom merge. Nu de alta dar după o săptămână la mare ştia că urmează întâlnirea cu frăţiorul ei, Nicolas. De care acum nu se poate despărţi nici la somn, la ora prânzului, când el nu doarme. Ei doi se joacă şi le explic că Andreea trebuie să doarmă altfel mai târziu face ca un titirez. Nicolas, uimit:

-Adriana, nu e noapte!

-Ştiu că nu e noapte dar Andreea doarme la ora asta, deja îi e somn şi de asta e agitată!

Vorbeşte ceva cu ea şi apoi îmi spune:

-Andreea nu are somn, să ştii!  

O să fie greu s-o adorm, simt asta. A fost. Mai ales că el n-a dormit şi ea întreba mereu de ce nu doarme.



La mare, îi spun soţului aflat pe cealaltă margine a patului uriaş, că mi-e dor de el. Andreea, între noi, mereu atentă să nu fim prea apropiaţi şi îmbrăţişati fără ea:

-De cine ţi-e dor, mama?

O ignor. Niţel.

-Spune, mama, de cine ai zis că ţi-e dor???

-De tine, princess, de tine!

-Ei, de ce?  Auzi la ea! Ce e, mama, ce e?



Marţi, soarele a fost mai mult sub nori.

-Mama, ce-a fost cu soarele ăsta astăzi? A fost cam ascuns, nu prea l-am văzut!

-L-a durut într-o rază, Andreea!

-Şi ce-a făcut?

-A stat să şi-o oblojească, să şi-o vindece!  (între noi fie spus dar să nu mai spuneţi nimănui cel mai mult cred în puterea sinelui asupra sinelui. Nu în medicamente, dumnezei, oameni, cumpărături sau alte droguri ci în puterea fiecărui om de-a fi soare şi iubire pentru el însuşi, prin el însuşi. De-abia atunci se va vindeca de ataşamente nesănătoase, de "iubiri" condiţionate, de psihoze şi anxietăţi născătoare de drame şi mai mari. Atât.)


-Mama, de ce fluieră salvamarii?

-Să atenţioneze oamenii care se duc prea mult în apă!

-Dacă înghit apă, se îneacă?

-Se îneacă!

-Şi gata vacanţa lor? Au morit?

-Da, au murit!
-Mai au o singură vacanţă, până la biserică!


-Mi-a intrat ceva într-un och! (a presupus ea că acesta ar fi singularul de la "ochi")


-Mergem mai repede la 'otel?("nu-l pronunţă mereu corect pe "h")Mi-e tare foame! Sau mai bine stăm aici să prind valurile astea mari! Pe toate vreau să le prind! 

Din braţe de la taică-său :

-Păzea, că vin nişte valuri mari! Păzea, astea sunt valuri de oameni mari dar le prind eu pe toate!  

-Mami, ce mănânci acolo?

-Humus! Vreau să guşti?

-'umus? Desigur că vreau să gust! Îi dau să guste.

-Îţi place?

-Da, e delicios 'umusul ăsta! Da'mi dai şi un pahar mare cu apă, te rog?

-Sigur că-ţi dau dar de ce?

-E absolut scârbos 'umusul ăsta! Să nu-mi mai dai niciodată!


Apartamentul nostru a fost la etajul trei şi n-am folosit decât o dată liftul, când ne-am cazat. În rest, numai pe scări am mers şi făcea mereu întrecere cu taică-său, să fie ea mereu prima care coboară sau urcă. Taică-său îi spune că nu e aşa de important cine câştigă, important este că mergem pe jos, că urcăm şi coborâm scările, că facem mişcare în loc să folosim liftul.

-Ba da, eu vreau să câştig mereu şi  dacă n-o să câştig, o să plâng!(şi-o să vedeţi voi atunci, a sunat vorba ei nerostită)

-Dar mai important este drumul spre victorie, mă bag şi eu în seamă.

-O să plâng dacă nu câştig, vreau să fiu mereu prima! (grădiniţa şi unele efecte nu tocmai plăcute)

-Ştii ceva? Hai să  vedem cum te simţi dacă nu câştigi, da? Să vedem ce-o să fie, da? Eşti de acord?

-O să mai vedem, să ştiţi.


În ultima zi la mare a reuşit să cadă, şi-a julit zdravăn genunchii şi un cot. Plângea de sărea rochiţa de pe ea, aşezată pe şezlong :

-M-am lovit, iu hu, iu hu! Ce mă fac eu, ce mă fac eu, vaaaaiii de mine!

I-a trecut. Când au umplut piscina hotelului cu spumă şi au dat tare drumul la muzică, a uitat de toate durerile.


La oamenii mari, e invers. Trebuie linişte să te găseşti, să te regăseşti. Dar e cea mai importantă călătorie pe care o vei face vreodată. Cea către tine. Şi, ca orice găsire/regăsire, s-ar putea să te doară, să te negi, să vrei să pleci, să nu te recunoşti. Mai stai cu tine. E cel mai bine. N-o să mai conteze nimic.