Nu mă bate gândul de-a fi food blogger-iţă. Doar îmi place din când în când să încerc câte ceva ce n-am mai încercat. Dacă tot mergem o dată pe an în locuri în care n-am mai fost, încercăm şi feluri noi de mâncare, nu? Până şi princess mănâncă kiwi deşi nu se atingea de el până acum.
Am început cu păstrăvul. Îl mâncam de la păstrăvărie, de la Albota de Făgăraş şi de la Râul Sadului, fără să-l gătesc eu. Până într-o zi când m-am hotărât să-l pregătesc singură-singurică. A mâncat şi princess, s-a declarat mulţumită. Contează foarte mult ce obiectiv îţi stabileşti. Contează să ai încredere în rezultat. Nu e greu. A ieşit bun. Mai ales că eu de ceva vreme am uitat plăcerea gătitului. Găteam cu dragoste(nu poţi să găteşti fără asta) dar rar. Nu se aşeza ceva. Toate la timpul lor, aşa se spune, nu? Iar câteodată, pierduţi în puzderia de gânduri zilnice, uităm de lucrurile mici, de cele fără valoare materială, de cele în care putem să ne pierdem clipe fără contorizare, cele în care nu ne uităm la telefon din cinci în cinci secunde, cele în care doar trăim. Şi-mi aduc aminte de săptămâna petrecută anul acesta la mama, doar eu cu Andreea. Andreuţei îi place omleta pregătită de taică-său, cu ardei, măsline şi te miri ce. Cu ouă, cum zice ea. Cu dragoste, desigur. Iar mama îi făcea o omletă atât de simplă, ouă bătute. Nu se mai sătura Andreea. Tot cu dragoste, desigur. Mama numai aşa găteşte. De asta îi iese mâncarea bună. Nu poţi să faci ceva bun, durabil, dacă nu ai dragoste. Dacă nu pui dragoste. Se poate să nu primeşti înapoi. Dar asta contează mai puţin.
Mă gândeam tot mai des la creveţi. Îmi era teamă. Dacă nu îi cumpăr proaspeţi? Cum ştiu că sunt proaspeţi? Cum îi gătesc? Oare mănânc doar eu? Mi s-a mai întâmplat. Cu un profiterol, gătit de zeci de ori. N-a ieşit exact aşa cum îmi doream şi doar l-am gustat după care am aruncat tot.
Am vorbit cu Ionu'şi el mi-a spus că şi-a luat creveţi, că îi plac foarte mult. Nu, mă gândesc, e prea de tot, tocmai când mă gândeam tot mai des la creveţi. Îmi spune cum se gătesc şi mă hotărăsc să-mi iau şi eu. Nu fără teamă, desigur. Deşi anul acesta a fost anul în care mi-am înfruntat cele mai mari temeri. Aşa că prilejul era numai bun. Mai căsăpesc o frică. În cazul creveţilor, o mănânc. Am luat creveţii, am luat lămâi, am luat pătrunjel. I-am gătit, parţial după cum m-a învăţat fratele meu, parţial după o reţetă de pe internet. Au ieşit grozavi. Ionu mi-a trimis fotografii, Andreea a zis că seamănă cu nişte gândaci. Mie mi se pare că seamănă cu nişte scorpioni(ăştia se mănâncă?). La primii doi, mă tot miram, nu savuram. Apoi totul a devenit atât de simplu. Ca şi cum în loc să tot proiectezi, să visezi cai verzi pe pereţi, creveţi uscaţi sau negătiţi, rămâi prezent şi savurezi...momentul. Creveţi cu dragoste. Delicioşi. Am făcut repede o fotografie, până nu-i termin.
Am început cu păstrăvul. Îl mâncam de la păstrăvărie, de la Albota de Făgăraş şi de la Râul Sadului, fără să-l gătesc eu. Până într-o zi când m-am hotărât să-l pregătesc singură-singurică. A mâncat şi princess, s-a declarat mulţumită. Contează foarte mult ce obiectiv îţi stabileşti. Contează să ai încredere în rezultat. Nu e greu. A ieşit bun. Mai ales că eu de ceva vreme am uitat plăcerea gătitului. Găteam cu dragoste(nu poţi să găteşti fără asta) dar rar. Nu se aşeza ceva. Toate la timpul lor, aşa se spune, nu? Iar câteodată, pierduţi în puzderia de gânduri zilnice, uităm de lucrurile mici, de cele fără valoare materială, de cele în care putem să ne pierdem clipe fără contorizare, cele în care nu ne uităm la telefon din cinci în cinci secunde, cele în care doar trăim. Şi-mi aduc aminte de săptămâna petrecută anul acesta la mama, doar eu cu Andreea. Andreuţei îi place omleta pregătită de taică-său, cu ardei, măsline şi te miri ce. Cu ouă, cum zice ea. Cu dragoste, desigur. Iar mama îi făcea o omletă atât de simplă, ouă bătute. Nu se mai sătura Andreea. Tot cu dragoste, desigur. Mama numai aşa găteşte. De asta îi iese mâncarea bună. Nu poţi să faci ceva bun, durabil, dacă nu ai dragoste. Dacă nu pui dragoste. Se poate să nu primeşti înapoi. Dar asta contează mai puţin.
Mă gândeam tot mai des la creveţi. Îmi era teamă. Dacă nu îi cumpăr proaspeţi? Cum ştiu că sunt proaspeţi? Cum îi gătesc? Oare mănânc doar eu? Mi s-a mai întâmplat. Cu un profiterol, gătit de zeci de ori. N-a ieşit exact aşa cum îmi doream şi doar l-am gustat după care am aruncat tot.
Am vorbit cu Ionu'şi el mi-a spus că şi-a luat creveţi, că îi plac foarte mult. Nu, mă gândesc, e prea de tot, tocmai când mă gândeam tot mai des la creveţi. Îmi spune cum se gătesc şi mă hotărăsc să-mi iau şi eu. Nu fără teamă, desigur. Deşi anul acesta a fost anul în care mi-am înfruntat cele mai mari temeri. Aşa că prilejul era numai bun. Mai căsăpesc o frică. În cazul creveţilor, o mănânc. Am luat creveţii, am luat lămâi, am luat pătrunjel. I-am gătit, parţial după cum m-a învăţat fratele meu, parţial după o reţetă de pe internet. Au ieşit grozavi. Ionu mi-a trimis fotografii, Andreea a zis că seamănă cu nişte gândaci. Mie mi se pare că seamănă cu nişte scorpioni(ăştia se mănâncă?). La primii doi, mă tot miram, nu savuram. Apoi totul a devenit atât de simplu. Ca şi cum în loc să tot proiectezi, să visezi cai verzi pe pereţi, creveţi uscaţi sau negătiţi, rămâi prezent şi savurezi...momentul. Creveţi cu dragoste. Delicioşi. Am făcut repede o fotografie, până nu-i termin.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu