Bunicii mei nu mai trăiesc. Nici cei din partea soţului. Trăieşte însă mamaia, mama mamei mele. I se spune Bunica, după o femeie care a trăit mai demult şi-ar fi fost aşa, aprigă, cum e ea.
De mult, când princess era mică, am citit pe blogul Simonei Tache(sper să nu mă înşel) ceva despre bunici de poveste. Am vrut să scriu şi eu despre ea, unica, mamaia. Nu mi-am făcut timp niciodată. Ştiţi cum e. Prinşi în rutina zilnică, în tot felul de socoteli, de zile mai mult sau mai puţin bune, de planuri amănunţite sau nu. Mamaia face anul acesta 79 de ani. Şi n-a fost niciodată o bunică de poveste. Dar e o luptătoare. E drept, una văicăreaţă. Văicăreală pe care eu am moştenit-o de la ea. În termeni moderni, victimizare. A zis naşu-meu că şi el o are. Păi nu e bine să ştii că nu eşti singur în toată lupta asta? Mă victimizez atât de tare că uneori şefii mei(sau cei care îi plătesc pe şefii mei să mă plătească pe mine) mi-au zis asta. Mai mult sau mai puţin direct. Uneori m-au enervat atât de tare că le-am dat unfriend pe Facebook. Pe unii i-am şi blocat. Eu tai nordul gordian, nu rezolv dileme. Nu-mi mai placi, ce rost are să mă enervezi pe reţeaua de socializare? Nu pentru că ar fi importantă dar intru zilnic. Bine că nu era Facebook pe vremea bunicilor noştri...
Mamaia m-a crescut când eram mică. M-a legănat, mi-a dat să mănânc, m-a îmbrăcat, m-a dat la grădiniţă şi eu nu m-am dus. Era mai bine acasă. M-a certat, mi-a zguduit toate celulele. Să nu ne văităm, da? Şi a avut o viaţă foarte grea. Dar a muncit. Greu şi mult. Uneori fără foloase materiale. C-aşa erau timpurile. N-avea nici Facebook-ul să-şi verse acolo necazurile, supărările, ofurile, nepăsările, durerile, fericirile, la urma urmei, cum facem mulţi dintre noi, fie c-o recunoaştem sau nu. I-a fost foarte greu. Nu s-a lăsat niciodată. Nici acum nu se lasă. Acum două zile mi-a spus că mă roagă să le amintesc tuturor că atunci când va muri, pe mormânt să nu-i pună ţigănii de flori de plastic sau de hârtie.
-Că sunt aşa de urâte, mamă...
Nu-mi venea sa plâng, nu... Şi i-am spus că nu-i promit nimic, nici mie nu-mi plac florile din plastic sau din hârtie, toate acele ghirlande pentru morţi dar n-o să putem spune tuturor să nu-i aducă un ultim omagiu. Că astea sunt datinile la morţi. Că dacă nu faci ceva ca ei, potrivit obiceiurilor, orice dacă nu respecţi, înseamnă că eşti un afurisit de om care vrea să trăiască liber şi cum crede de cuviinţă, fericit şi împăcat. Iar oamenii îţi pot ierta multe dar nu şi să fii fericit. Asta nu pot îndura. Nu aşa se spune?
Mamaia nu putea bloca oamenii pe Facebook când o supărau şi enervau, cum fac eu acum. Dar cred că i-ar fi făcut bine...Nu le putea da "nu mai urmări", enervată de prea multe postări sau fotografii, enervată de mult prea multe distribuiri ale prostiilor, truismelor şi dramelor mascate în cuvinte de duh. Dar refuza să le mai vorbească o perioadă sau să meargă să-i ajute. Tot o perioadă. Nu ştiu să fi menţinut relaţii permanente de ranchiună faţă de cineva. Iar asta a salvat-o. Poate că până la urmă chiar este o bunică de poveste.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu