Final

 Sunt la final,  mi-a scris Miron. La final de an. De fapt, nu. E sesiune. Alt final. 

Altă poveste. O viață. Nu de poveste, ci chiar așa cum este,  când și prințesele se cacă, un moment în(poate) infinitul de clipe, de primăveri și de ierni ce-au fost și vor mai veni.

Îmi bate inima în piept atât de tare încât mi se pare că o s-o ia la fugă. Nu a lui Bach. Trebuia să iau ceva, un magneziu poate,  să miros niște mentă sau lavandă, niște siguranțe dar de unde? Îmi pun mâna stângă pe piept și zâmbesc,  închid ochii. Apoi îi deschid. E prea multă durere acolo. Mai bine în prezent. 

O să fie bine,  o să fie bine,  o să fie bine,  mulțumesc,  mulțumesc,  mulțumesc! Respir. 

Sunt bine,  sunt în siguranță. 

Apoi ies în fața oamenilor, pe scenă, să le spun despre minciuni si despre tăcerile asurzitoare care ne macină. La final. 

Sau poate în fiecare zi dar găsim noi o cale să ne amorțim durerile. Pe unii îi blocăm. Dar despre asta, cu altă ocazie. 

Poți să fii cât de supărat, trist sau deprimat poți să fii. Lumea nu se va opri în loc pentru durerea ta. Dar te poți opri tu în loc. Să auzi nu durerea lumii, ci doar Lumea. Așa cum este ea. Și ca dânsa suntem noi, nu? Vorba lui Eminescu, nu a mea. 

M-a întrebat nu de mult copilul cum a fost la facultate, eram singură în cameră? Am zâmbit amar și m-am luat cu altele,  ocupată cu viața. Am acum motive să fiu recunoscătoare că n-am fost singură atunci. Grație vieții înseși,  NU mă simt singură. E un privilegiu,  e un noroc. Au fost și momente în care anumite emoții, oameni,  da!, mi-au pus piedici și sentințe( și câte nu mi-am pus singură!) și m-am lăsat pradă lor. 

Eram în anul III de facultate și stăteam într-un cămin de liceu, fostă mănăstire. Eram la masă cu alte studente,  cazate tot acolo.  Era greu, incredibil de greu,  trăiam la limita supraviețuirii dar îmi amintesc că n-aveam sufletul de piatră.  Dimpotrivă. Râdeam,  mă bucuram de ciripit de păsărele,  de teatru,  de cărți,  de prieteni. Lumea nu stătea în loc pentru greutățile mele, nu stătea în loc pentru nimic, gândurile mi se îndreptau des spre cei de acasă,  spre familia mea, la cât de greu era. 

Mă podidesc lacrimile. Aveam pantofii rupți și când ploua...spun în microfon: Nu vreți să știți la ce soluție apelam când ploua. 

Revin, eram la masă.  Mâncarea de la cămin era foarte bună,  ieftină și de calitate. Păi n-am avut eu noroc în viață? La masă era și o studentă la Științe Politice,  Iuliana Cățelariu,  țin minte și acum, după 25 de ani.  Care se lăuda,  cu gura plină de mazăre și de nonșalanță, de asemenea,  precum curvele de pe Valea Oltului sau de la Brașov, că ea e amanta politicianului V.  Săndulache din Sibiu(numele sunt fictive, desigur) și ea e foarte mândră de asta. Era murdară la gură de mândria de a fi amanta celui care venea și o lua cu mașina de la cursuri, o ducea pe te miri pe unde,  o futea și o aducea la cămin înapoi. Câteodată îi mai dădea și câte o bucată de brânză, nu Gouda, nu ca la olandezi, ci urdă,  telemea veche de oaie, cașcaval etc. Și ea, generoasă și mulțumită de sine, împarte brânză cu săracele din cămin,  care n-au amanți căsătoriți și nici brânză. Nimeni nu a zis nimic dar eu m-am uitat la ea, nici o tresărire de bun-simț pe fața ei, doar mizerie. De la mazăre,  zic. 

În viață,  trebuie să te distrezi, continuă ea. Toate o ignorăm. Nici una n-a fost amanta vreunui politician.  Locul doi sau trei în viața cuiva.  

Eram tinere. 

Revin în prezent,  poate unele nu suntem nici acum amantele cuiva, suntem întregi. Sau poate nu și de asta suntem aici, la conferință. Nu suntem locul secund în viața cuiva. Dar suntem în propria viață și asta face totul greu, neclar, dureros. Și viața nu așteaptă claritate, ea merge înainte. Și noi doar îmbătrânim, fără viață,  fără bucurii,  fără râsete,  fără tot ceea ce contează. Fără iubire. Și ajungem distracția, defularea,  futaiul ca iepurii în mașina de lux a cuiva pentru care nu suntem decât găuri. Multiple. Apoi ne întrebăm de ce ne doare și cum doare,  și cât doare, o punem de o falsă sinucidere, chiar. Totul ca să nu se vadă cât ne mințim și altfel îi mințim pe alții. Curvele de pe Valea Oltului au o scuză și îmi cer scuze că suferă. Celor care o fac pentru distracție,  nu le cer nimic. 

N-am mai râs de 3 ani și de 8 luni. Nu mai știu cum e. 

Dar sunt întreagă. Am și momente în care nu sunt întreagă,  când cad, când mă refac, când revin la cineva pe care credeam că-l cunosc. 

Aleg. Aleg deocamdată să câștig lupta asta mică,  cu ziua de astăzi. Nu războiul. Fiindcă în război,  nimeni nu câștigă niciodată. Dar moralitatea, da. 

N-am judecat-o niciodată pe curva politicianului. Nu recunoaștem decât ceea ce cunoaștem, cum spunea un cunoscut antropolog. Acum, cunoscând,  recunosc,  judec. Vrând-nevrând,  știind-neștiind. Știind atât de bine. 

Voi ce judecați,  ce știți sau ce nu știți? 

Totul se plătește în viață,  vrând-nevrând. 

Știind-neștiind. 

Totul se întoarce. 

Final. 

Foto: floare-floare.

Alice G. Nu de la Germania.