Bilanțul unui paznic(partea I)

Miron, paznicul, revine. 

-Ce cuvânt urât, îmi spune. "Paznic!" Nu mi-a plăcut niciodată. 

-Nu-l mai folosiți, spun. Sunteți agent de pază. 

-Tocmai paza asta îmi sună ascuțit în urechi. Adică de ce să păzești? De ce toate astea nu pot să existe fără să fie nevoie de pază? 

-Din cauza lăcomiei, răspund. Din cauză că există prea multă frică. Cine are, are teama că va pierde, cine n-are, are teama că nu va avea, cine iubește, că nu va mai fi iubire, cine nu iubește, că nu e demn să aibă iubire, cine se identifică  cu un banal serviciu, că nu va mai avea consolarea slabă oferită de el, în afara salariului. Atâtea reclame care îndeamnă să fii tu însuți/însăți deși asta nu prea a folosit nimănui. Câți fac ce le place, ce îi reprezintă? Cei mai mulți merg la serviciu doar pentru beneficiile salariale și deși asta nu e în sine un lucru rău, e pur și simplu altceva când îl faci cu drag, de drag. Se simte. Nu mai spun că în limba română, corelația dintre lucru, locul de muncă adică și lucru, o chestie care oricând poate să nu mai fie, este destul de interesantă. 

Apoi tac. Niciodată nu am vorbit atât despre ceea ce cred. De obicei, vorbesc bălării, să îndepărtez oamenii. E o strategie. Funcționează. Te îndepărtezi ca să te apropii și te apropii ca să pui distanță. 

-M-am împăcat cu frații mei, să știți. M-am îndepărtat prea mult. Într-o noapte chinuitoare, când mi-era somn de simțeam că mă înghite patul, eram pe punctul de-a ațipi și atunci somnul fugea, lăsându-mă buimac, năuc, confuz, cu mințile varză. După câteva încercări de-a adormi, rupt de oboseală, am renunțat. Câteodată trebuie să știi când să o lași baltă. Dragoste cu sila nu se poate, mi-am zis. Am deschis ochii larg. După cinci minute de privit în întuneric, ah, și ce bine mă vedeam!, am adormit să tai lemne pe mine. Am visat atunci că fratele meu cel mic, care trăiește pe picior mult mai mare decât își permite, a murit, murea de mai multe ori în visul meu, ce vis, coșmar de-a dreptul!, și de fiecare dată, vestea morții lui mă făcea să suspin de durere. Plin de remușcări, dimineața, l-am sunat. Nu era mort, era la lucru. Ha, ha, tot un fel de moarte, a spus el. Zicea că își urăște atât de mult serviciul, că așteaptă un semn de la Dumnezeu să plece de acolo. I-am spus politicos că nu sunt Dumnezeu, doar frati-su. L-am invitat la un gin, îl aveam, să ia el apă tonică. 

-Beți gin? 

-Nu, nu mai beau decât eau. Apă de la robinet. Însă îmi place să-mi pun în pahar, să torn apă tonică și să-mi imaginez cum ar fi să mă îmbăt, să mă las purtat de val, să fiu tot mai ușor. Însă în cazul meu, aș fi tot mai greu, m-aș otrăvi treptat și ar muri orice omenie din mine. Vreau să controlez jocul. L-am sunat și pe fratele cel mare. Adică m-am prefăcut că-l sun. E ceva acolo care mă ține. Că o bubă care nu se mai vindecă. Și apoi cine spune că trebuie să ne iubim? Ca frații? I-am dat mesaj că mi-e dor de el. Mințeam. Nici mesajul nu l-am trimis. Nu eu controlez jocul aici. Nu mi-e dor de el, de ce să mint? Tot timpul, în preajma lui, simt că sunt sub lupă. Mi-a zis cândva că indiferent cât am impresia că am suferit, el a suferit mai mult. Și de unde știe el cât a fost suferința mea? Ne-am măsurat durerile? Pierderile? E concurs? La fel de lipsit de sens ca cine are mai multe like-uri pe feisbuc...

-Multora aprecierile astea le conferă sens când nimic din interiorul lor n-o face. 

-Știu, știu dar nu înseamnă că lipsa asta de dens are vreun sens. Sau că sensul acesta în care merge lumea duce undeva. Tânjim după nefericire deși tare am mai vrea să scăpăm de ea. Tânjim după fericire deși nu știm s-o recunoaștem nici dacă ne îmbrăcăm în ea. O dualitate greu de controlat. Nici albă, nici neagră. Sau să nu zic neagră, să nu se simtă careva ofensat? 

-Sunt cuvinte care iau totul. Și propoziții care nu spun nimic. Cred că acolo e ceva extrem de inflamabil. Un diavol care chicotește de încântare. A venit fratele mai mic?

-A venit. Nu am discutat despre suferințe și alți demoni. Ci doar despre noi, când eram mici...Ce ne mai băteam! Îl cafteam și el îmi fura cărțile, le dădea pe țigări. Aștepta întâi să le citesc. Pe alea care veneau la pachet cu ce-mi plăcea mie să citesc, cărți ale acoliților lui Ceaușescu, nu reușea să le schimbe pe nimic. Se pefacea că le citește, să pară citit. 

Va urma.

Foto : Alice G.