Beznă

-Vom începe turul peșterii, doamnelor și domnilor, anunță ghidul cu voce sigură. Recomand să vă luați haine mai groase, e rece. De asemenea, vă recomand să nu consumați alimente sau băuturi, să nu aruncați ambalaje sau bani în ochiurile de apă ca să vi se îndeplinească dorințele. Amatorii de fotografii să plătească taxa până intrăm în peșteră. După ce intrăm, turul durează câteva ore. Vă  recomand, de asemenea, să mă urmați și să nu va duceți în alte direcții. Tot ce e în peșteră, rămâne în peșteră. Intrăm pe o parte și ieșim pe alta. Ca în viață, spuse el încet dar vorbele i se pierdură în vălmasagul de oameni care se grăbeau să mai ia câte ceva de îmbrăcat pe ei. Însă cei mai mulți trec detașați peste recomandarea ghidului.

-Nu există, dragă, curent în peșteri, cine a mai pomenit?

-Dar ai mai fost, să știi asta?

-Nu dar e la mintea cocoșului. În general nu există curent, numai românii cred în asta. Se mai aleg cu câte un medical.

-Dar ce, dragă, tu nu ești român?

-Câteodată aș vrea să uit că sunt.

Oamenii se liniștesc și grupuri, grupuri, pășesc în întunericul peșterii. Tac și fac pași mici până când ochii se adaptează treptat în obscuritatea înconjurătoare.

-Doamne, ce întuneric e, se vaită cineva! Așa o fi în iad?

-Nu, doamnă, îi răspunde o voce de bărbat. Acolo e și nevasta-mea. N-o văd pe aici. 

 Oamenii râd zgomotos. 

-Dar e frig, foarte frig! De ce n-oi fi crezut eu ce zicea ghidul? 

-V-am spus eu, doamnă, că nu e iadul? Acolo e cald, îi răspunde aceeași voce de bărbat.

-Dar dumneata de unde știi, maică, se aude glasul firav al unei femei care pare în vârstă. În loc să te închini la lumină, tot vorbești de întuneric. 

Nu i se răspunde pentru că cineva din față îi șâșâieste ca pe copiii mici, ghidul nu e pe nicăieri și nimeni nu știe drumul. 

-Dar nu a intrat cu noi?

-Nu l-a văzut nimeni?

-O fi cu nevastă-mea, spune aceeași voce de bărbat și iar se râde. 

-Dar dumitale ce o tot dai cu nevasta, nene? Ce ți-a făcut și dacă nu e aici, de ce te legi de ea? Nu ți-e puțin rușine? 

-Nu știu ce a făcut că nu am dovezi, doar așa, simt eu ceva...

-Atunci să-i zici chestiile astea pe lumină. Ei. Nu pe întuneric, altora, zice o voce de femeie care pare că ține în brațe doi copii. Unde-și găsesc unii să-și spele rufele...

O vreme, nimeni nu mai zice nimic. Frigul le pătrunde în oase și câțiva aprind lanternele telefoanelor. Cineva le spune că au rămas fără ghid și în absența lui, până vine următorul tur și se observă asta, ar fi bine să nu plece prea departe nimeni din grup. 

-Dar mă trece o nevoie, plânge cineva și oamenii râd. 

-Mai rabdă și tu! Nu e o veșnicie! 

-Câte mai trebuie să îndur? Ți-am zis eu să nu mă duci în peșteră, dragă soțior?

-N-ai zis tu că nu facem nimic împreună? Am vrut să simt cum e cu tine în inima pământului! Că tot acolo ajungem!

-Ce glumă bună! Mai ai și altele?

-Mai am, le notezi?

-Voi, dragilor, vorbește femeia cu copiii în brațe, trebuia să vă rezolvați problemele înainte să vă căsătoriți. 

-Nu le aveam dacă nu ne căsătoream, izbucnesc pe un singur glas cei doi glumeți după care se strâng suav în brațe. 

Va urma.                                            

                                                                 

Foto: speranță. Alice.