Sunt decese care ne iau prin surprindere. O dată cu dispariția cuiva,
fie tânăr, bătrân, bolnav sau sănătos, dispariție care ne copleșește, se
instalează tot mai adânc frica propriei morți. Propriei dispariții. O
chestie cu care nu ne putem împăca deși datorită implacabilității ei
tocmai asta ar trebui să aducă în noi. Împăcarea. Se termină toate
căutările, toate găsirile eșuate, toate negăsirile fructuoase. Dar câtă
vreme trăim, le trăim toate ca prin vis. Ca și cum n-ar fi reale. Ca și
cum am avea timp. De toate. Și n-avem. Ne mai împăcăm cu gândul că se
întâmplă poate, toate, atunci când trebuie să se întâmple. Iar dacă nu
se întâmplă, nu-i așa, vedem noi ce facem. Renunțăm la ceea ce nu putem
obține. Ca să avem ce putem avea. De parcă viața se măsoară în termeni
de-a avea, nu de-a fi. Știu și eu, e greu să tot fii, când eșți
concentrat pe a obține diverse care să-ți asigure existența.
Supraviețuirea. Cere un efort foarte mare trăitul ăsta optimist când e
foarte simplu și mai la îndemână să fii nefericit. Ceva cu care suntem
obișnuiți. Nefericirea ne devine ancoră. Iar apoi ne mirăm că din
corabia care suntem, pleacă diverse chestii. Că ne îmbolnăvim
când(nici)n-avem grijă de noi, cu gândul doar la ancora nefericirii.
Moartea nu e inclusă în nici un plan. Perfect normal, de altfel. Dar ea
este prima și singura certitudine cu care ne naștem. Drumul numit viață
ar trebui să fie ca un trandafir, perfect prin faptul că este. Atât cât
este.
Foto: trandafir în octombrie. Alice
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu