Plecare

Miroase a toamnă târzie. Iarna e imediat după colț,  pândind. Ca un iminent dezastru, un cutremur sau poate nu atât de grav, ci doar o pană de curent când ești plecat de acasă la sfârșit de săptămână iar când te întorci, orhideelor le-au căzut frunzele de frig și în frigider miroase a toamnă putredă. Înțelegerea nu te face mai fericit, nu-ți ia întristarea cu mâna, ci doar te face mai înțelept, mai ancorat în ceea ce este. Până data viitoare. Când iar s-ar putea să nu te mai recunoști în oglindă dar noaptea nefiind nici tânără, nici eternă, te oferă zilei și o iei de la capăt. 

Un cuplu, altul decât cel menționat aici, traversează tăcut scena. Nu se țin de mână.

-Spune, o îndeamnă cald bărbatul. Gândul însă îi e departe, face calcule, trage concluzii, revine și se retrage în fracțiuni de secundă. Nu e lângă ea, n-a fost niciodată. Iar ea, păcălită de căldura din glasul lui îi povestește cu voce care ba se aprinde, ba se stinge.

-Eram singură, ca de obicei. Fără să doară însă. M-am hotărât brusc să chem niște amice pe la mine, să facem clătite, să bem vin, poate să comandăm o pizza, să jucăm tabinet sau șeptică, să disecăm puțin cea mai bună rețetă de ciocolată de casă, să ne cufundăm în apă cu multă spumă cu aromă de portocale și scorțișoară, să dormim până târziu...Numai că o fată a venit cu un el...nici al ei, nici al meu, poate nici al lui. Toate erau claie peste grămadă în casă, haine curate vraiște pe canapea, altele murdare în și pe coșul de rufe, accesorii de păr și altele aruncate te miri pe unde. Casa mea, templul meu. Iar el, el...un maniac al curățeniei, al lucrurilor și oamenilor ținuți sub control. Mă auzi? 

-Spune, te ascult, nu avem însă cine știe ce timp. 

-N-avem timp niciodată și când stăm să ne privim, a trecut timpul pe care nu l-am avut nicodată să ne ascultăm. Voiam să spun că am intrat repede în baie, să aranjez ce putea fi de aranjat când se dezbrăcau și se făceau comode amicele mele cu prietenul ăsta care ba e, ba nu e...al meu, al ei, al lui, cine știe? Iar când am ieșit din baie, să fi fost șapte sau opt minute, el nu mai era. Iar amica mi-a spus sec, turnându-și vin în pahar, că a plecat. Că așa e el. Și o durere cumplită m-a săgetat în inimă,  întorcându-mă pe dos și pentru o clipă, am avut impresia că sunt divizată în două, una doborâtă de durere deși în picioare, privind în gol și alta la un metru distanță, încovoiată, cerșind înțelegerea, invizibilă, îmbrătișând pe cineva care nu era acolo. Ai pățit vreodată? 

-Cum? Cine era pe jos? Mai spui o dată? 

-Nu mă asculți? Nu mă asculți. Ești departe. Nu mai spun. O singură întrebare, de ce pleacă oamenii fără măcar să asculte, să încerce să înțeleagă?

-E timpul scurt, atât de scurt, nu avem timp pentru toate. Prioritizăm. Nu ești o prioritate. Dacă erai, altfel stăteau lucrurile. De obicei, pleacă cine nu iubește.  Chiar și așa, în prezența iubirii, mai pleacă oamenii. Nu ne ține nimic unii lângă alții, sunt toate iluzii. Uite, cineva, nu știu cine, comenta o fotografie înfățișându-l pe Brâncuși. Spunea că i se vedea bucuria din priviri și magia celui care a creat atâtea minuni. Corect, spui Brâncuși și spui minune, geniu, bucurie. Poate că le avem mulți, muritori din fire, dar nu le scoatem la iveală. O grămadă de calități, de daruri care nu sunt apreciate. Nu sunt cunoscute. Uneori, chiar și cei apropiați, cei care le știu, le întorc împotriva noastră, nu cumva să fim mai...altfel. Dar mult prea des ne grăbim să împodobim câte un om cu tot felul de însușiri pe care nu le are. Și-mi vine în minte imaginea unui umeraș de haine din cea mai ordinară sârmă. Nu-i poți contesta aspectul practic. La o adică. Dar tot gol este. Tot un umeraș din cea mai ordinară sârmă. Poate și individul acesta a cărui plecare te-a divizat, e un umeraș gol pe care l-ai îmbrăcat tu cu calități.

-Deci tot ai auzit ceva. Caut, atunci când vorbesc cu un om, să-i surprind privirea. Ca să știu mai bine la ce să mă aștept. Căci, veritabil truism, ochii nu mint. Iar ochii lui, chiar și când eram împreună, păreau să nu se uite niciodată în ai mei. Niciodată. Și m-am gândit la tata, oho, psihologia asta de Cosmopolitan, care nu mi-a fost alături niciodată, era mereu plecat și cât l-am mai căutat, nu știam nici ce culoare au ochii lui. Dar era tata și îl credeam mereu când zicea că se întoarce peste câteva zile care se făceau săptămâni, luni, dureri cu cicatrici, coaja se usca și cădea și apoi venea și nu se uita în ochii mei și spunea că nici nu i-a fost dor de mine, cum ar putea să-i fie? Totuși era tata și un tată puțin prezent e mai bun ca unul absent total. 

-Nu mai avem timp acum. Povestim data viitoare. E târziu și e toamnă iar tu mai ești cu foștii tăi chiar și când ei nu mai sunt cu tine. 

Cei doi se despart.

Miroase a crizanteme. Înțelegerea nu te face mai fericit, nu-ți ia întristarea cu mâna, ci doar te face mai înțelept, mai ancorat în ceea ce este. Până data viitoare. Când iar s-ar putea să nu te mai recunoști în oglindă dar noaptea nefiind nici tânără, nici eternă, te oferă zilei și o iei de la capăt.
                                                           

Foto : un fel de toamnă, cu iarnă în ea. Sursa: n-am idee.