Îmi
muri Dumnezeu ca și cum ți-ar muri o pisică, un câine. Suferi un pic.
Sau poate mai mult. Depinde cât de mult te identifici cu emoția aia din
clipa morții. Dacă nu știi, o retrăiești la nesfârșit. Dar dacă te pui
în spatele ei și trăiești doar clipa, nu și tristețea aferentă, trece
mai repede. Însă nouă, oamenilor, ne place suferința și fugim de
fericire fiindcă nu știm ce să facem cu cea din urmă. Așa crede și M.,
am întrebat-o și mi-a confirmat că e și părerea ei. Nu vorbește prea
mult. Mi-a spus că o mai întreabă cineva cine sunt, ce fac, ce citesc,
de ce citesc, de ce scriu. Scriu că m-a rugat ea. Citesc pentru că-mi
place. Timpurile astea în care oamenii sunt pe barosăneală, pe relaxare,
pe sărăcie, pe miștocăreală, toate astea mă obligă. Mă obligă să stau
cu stau cu burta pe carte. Să citesc și să uit de barosăneala asta
tipică sărăciei din România. Adică românii ăștia ai mei toți trag a
sărăcie când merg la all inclusive te miri pe unde și se îndoapă ca ăla
care era să moară de foame pe mare și când a fost recuperat, ascundea
biscuiți inclusiv sub salteaua patului. Ce face foamea din oameni...iar
asta a noastră e o foame care ne înghite, ne acaparează, o foame de tot,
inclusiv de ceea ce nu ne lipsește. Dar nu e exclus ca și foamea mea de
cărți să se încadreze în aceeași categorie. Fug de oameni și îmi fac
culcuș în litere. În fond, e mai comod, mai lipsit de riscuri. Și mi-a
mai murit și Dumnezeu, când și când mă străbate câte un fior la gândul
lui și parcă mi-aș face cruce, parcă aș zice Doamne-ajută! dar știu că
n-are rost. Iar dacă n-a murit și e totuși acolo, noroc bun, măi
Gheorghe, uite ți-am dat și nume! Ce e un nume? Ha? Un nume.
Nu
prea vorbesc nici eu. Nu astăzi. Căci astăzi, acum mai bine de douăzeci
de ani, mi-a plecat iubirea. Dorul meu. Fără alte cuvinte decât astea,
scrise pe o foaie, cu un creion: Plec pentru că nu vreau ca absența ta
să devină normalitate când tot ce mi se pare normal e prezența ta.
Constantă, consecventă, vie. Vie.
M-am
tot gândit la aceste cuvinte ale ei. Clipă de clipă, zi de zi. Le-am
întors pe toate părțile, sperând ca ele să conțină ceva mai mult, o
speranță, o regăsire, o împăcare. Sau doar o uitare. Și apoi de la
capăt. Ca toamna asta care a venit brusc, înșelătoare. Cu vânt
năprasnic, cu prea mult cald, cu prea rece dimineața și noaptea. Iar
apoi ea să se întoarcă, în zori de zi, în zori de primăvară. Să intru în
casă și să fie cald, să fie aromă de măr, de scortișoară și de cafea
neagră, proaspăt măcinată. Să stăm amândoi la masă, să mâncăm fără să
vorbim prea mult și apoi NOI. Au trecut douăzeci de ani și ea n-a venit
iar eu n-am înțeles de ce prezența mea i se părea normalitate. Încă o
întrebare fără răspuns. L-aș întreba pe Gheorghe(dacă ar exista) dar știu
că încă o poveste de dragoste fără sfârșit fericit l-ar lăsa fix
nepăsător. Încă una pe răboj. Nimic nou sub soare. Bine, Gheorghe. Mie
mi-e dor de ea. Cât timp am fost împreună nu i-am spus asta decât o dată
și a zis că i se pare cea mai frumoasă declarație de dragoste. Iar eu,
ca prostul, nu i-am mai spus-o niciodată. Uite, dacă citești acum, prin
absurd, și ești o țăcănită singură, fără nici măcar o pisică, ascultă-mă
bine: mi-e dor de tine. Dorul meu, să mă fi răbdat încă ceva timp,
indiferent de coordonatele acestui timp, am fi fost amândoi Dor
împreună.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu